Hrană la lupi. Mărturii despre deportările din Basarabia

După ce s-a terminat cu foamea, a început în sat groaza deportărilor. Se ştia că în ’40 luaseră în Siberia intelectualitatea: primari, doctori, notari. Tata nu făcea parte dintre ei şi era sigur că n-o să-l deporteze. Moşier nu era, boier nu era, cu politica nu se ocupase, deci n-aveau pentru ce să-l ridice. Abia acum, când i-am scos din arhivă dosarul, am aflat ce i-au ticluit. După moartea mamei şi a bunelului, tata rămăsese să îngrijească singur 7 hectare de pământ şi a luat pe cineva să-l ajute. Pentru asta l-au acuzat că a fost mare proprietar şi „a exploatat muncă străină”. De asemenea, după ce s-a întors la vatră cu piciorul frânt, el, ca să ţie familia, a deschis împreună cu un vecin, în curte la acela, un magazin de manufactură. Dar când au venit ruşii, au prădat tot, au luat şi magazin, şi marfă, nimic n-a rămas. Şi pentru asta i-au trecut în dosar că a fost „mare comerciant” şi l-au ridicat în Siberia.

Din familia noastră, cel mai urmărit era însă bunelul. El îl pârâse românilor pe Grişa Ţiganul că a ars icoanele şi a jefuit oamenii şi de-acuma, gata, era cel mai mare duşman al regimului, mai ales că avea doi băieţi ofiţeri în armata română. Dar bunelul fusese judecat şi murise în închisoare, aşa că a rămas bunica. Fiind soţia bunelului, au socotit ei că a fost numaidecât părtaşă la faptele lui şi pentru asta trebuia ridicată.

Deportarea a fost în ziua de 6 iulie. Era pe la amiază şi noi lucram cu toţii afară. Eu măturam prin ogradă, iar tata clădea nişte fân cu Emil. Deodată am auzit un huruit şi am văzut venind spre noi o maşină mare. S-a oprit la poartă şi dintr-însa au coborât vreo patru soldaţi şi preşedintele Sovietului sătesc. I-au poruncit tatei că să ia câte ceva şi să suie cu noi în maşină.

Tata a înlemnit, că nu se aştepta la aşa ceva. Pe urmă a început să se contreze cu dânşii:

—                 Da’ pentru ce mă luaţi? Da’ unde mă duceţi? Ce v-am făcut eu vouă?!...

Şi activistul acela i-a zis:

—                 Aşa-ţi trebuie! Te-am rugat să fii învăţător la şcoală, de ce n-ai vrut? Iaca, amu’ ai să înveţi lupii în pădure!

Într-adevăr, bolşevicii îi propuseseră tatei să fie învăţător în sat. Dar cum să predai copiilor pe antihrist? Se împotrivise şi bunica: „Ce poţi să-i înveţi pe copii, dacă aiştia ard icoanele şi spun că Dumnezeu nu există?”…

Între timp s-au adunat mulţi vecini la gard şi se uitau, dar nu ziceau nimic, fiindcă se temeau. Că dacă bolşevicii erau cu arma la şold, mai puteai să faci, să spui ceva?! Băgaseră frica în oameni, încât se temeau şi de umbra lor. Cum ziceau activiştii, aşa făceau toţi şi trăia sărmana lume ca pe ace!

Totuşi, o femeie s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

—                 Fugi! Du-te la mine în ogradă, că n-o să te mai caute! Du-te în beci, ascunde-te!

Eu aveam pe atunci şase ani şi jumătate. M-am uitat la ea şi nu înţelegeam nimica: de ce să fug, de ce să fiu eu fără tată, fără frate, cu o femeie străină? Şi bine am făcut că n-am fugit! Dacă fugeam, ce? Nu tot străină rămâneam? Şi cui îi trebuieşte copil străin? Aşa, ce am tras, am tras cu toţii şi gata!

Deci soldaţii răcneau la noi:

—                 Hai mai repede, hai mai repede, hai, suiţi, suiţi!

Oamenii de pe la gard au început să-i strige tatei:

—                 Neculai, nu şedea, ia haine! Vă duce la gheţărie, ia ceva haine mai calde, ia pentru copii!

Că de-acuma lumea auzise, ştia ce înseamnă Siberia.

Tata s-a dus în casă, a luat o valiză cu costumul lui de mire, cămaşa, nişte haine pentru noi, a zvârlit valiza aceea în maşină şi s-a întors iar. Noi ne ţineam de pantalonii lui şi umblam după dânsul plângând. A mai luat două plapume, una veche şi una nouă, şi a ieşit cu ele subsoară. Atunci Grişa Ţiganul, care venise cu soldaţii, i-a smuls plapuma aceea nouă, care strălucea frumos, şi i-a zis:

—                 Nu-ţi trebuie, că te ducem hrană lupilor şi nu-i nevoie să te încălzeşti acolo!

Tata, sărmanul, a început a plânge şi noi ne ţineam de pantalonii lui şi plângeam şi noi. Fratele pricepea de-acuma tot, că era mai mare, dar eu nu înţelegeam ce se întâmplă, însă plângeam de plânsul lui.

Tata se uita plângând la casă, la ogradă, da’ acela, Grişa Ţiganul, nu-l slăbea:

—                 Hai, hai mai repede, hai, suie!

Oamenii au început să strige:

—                 D-apăi nu şi-o luat nimic! Copiii ăştia-s goi!

Noi, dacă era vară, eram desculţi, eu într-o rochiţă şi fratele tot aşa, într-o cămăşuţă şi-n pantaloni scurţi.

Ei, nimic:

—                 Suiţi, suiţi, hai, hai! Şi-aşa am pierdut vremea cu voi! Suiţi!

Când de-acum eram lângă maşină, Grişa Ţiganul s-a întors spre tata şi i-a zis:

—                 Măi Colea, ce-mi pare rău că muierea ta nu trăieşte, că tare ţi-aş mai drege-o (mă iertaţi de expresie, dar aşa a spus!) şi la alţii aş da-o, că frumoasă mai era!

Tata, atuncea, dintr-o dată s-a înnegrit, s-a strâmbat la chip, a adunat salivă şi l-a stupit drept în faţă. Ţiganul – ţin minte cu frică – s-a repezit la tata să-i tragă o palmă, dar soldatul care stătea să închidă maşina i-a spus ceva în ruseşte şi l-a dat la o parte. Ne-am suit, a închis în spate şi am pornit.

Eram singuri în maşină şi nu ştiam unde ne duce. Când acolo, ne-am oprit în mijlocul satului, drept în gard la bunica. Dar la dânsa la poartă era de-amu un munte de haine, perne, plapumă, ceaun, cratiţe… Toate neamurile veniseră la dânsa – fiicele, ginerii, nepoţii – şi tot târâiau din casă.

Grişa Ţiganul a început a striga:

—                 Ce-i trebuie atâtea? Ce-i trebuie? Nu-i trebuie! Nu mai scoateţi aicea, în drum!

Da’ ei nu s-au uitat la dânsul şi când s-a deschis uşa maşinii, au început toţi a zvârli lucrurile celea înăuntru. Pe urmă au ajutat-o pe bunica să suie. Ea nu plângea ca tata, nu plângea deloc. Era liniştită, calmă. După ce s-a urcat – parcă o văd şi astăzi – s-a întors cu faţa la oameni, aşa, ca o statuie, a făcut cruce în văzduh şi a spus:

—                 Oameni buni, dacă v-am greşit cu ceva, iertaţi-mă!

Ceilalţi tot plângeau, toate rudele, tata, noi, dar ea nu! Era liniştită, împăcată. Mie şi amu, când povestesc, îmi vine a plânge, dar dânsa deloc n-a plâns! Aşa m-am mirat…

Pe urmă, dintr-o dată, i-a zis fetei:

—                 Maşa, du-te repede în bucătărie şi adă-mi iconiţa cu Maica Domnului! E ascunsă în ungher, după carton!

Aşa o păstra, ascunsă, că pe toate le distruseseră bolşevicii. S-a dus repede tanti Maria, a găsit-o şi i-a adus-o. Bunica a sărutat-o, a făcut încă o dată cruce şi a zis:

—                 Dumnezeu cu noi!

Apoi, întorcându-se spre Grişa, i-a spus:

—                 Da’ pe tine, Grişa Ţiganu’, dacă nu oamenii, atunci Dumnezeu te va blestema! Zile bune n-ai s-ajungi!

Aşa a zis şi s-a întors şi am pornit. Şi aşa a fost. Ţiganul ăsta era un om voinic, zdravăn, cu nişte mustăţi negre întoarse în sus. Peste 7 ani, când am venit din Siberia, l-am aflat moşneag – în 7 ani, moşneag! – slab, cu mustăţile înălbite şi orb total. Purta un băţ cu dânsul şi o fetiţă îl ducea de mână. Dreptatea lui Dumnezeu! A fost blestemat de atâtea blesteme, de atâţia oameni nevinovaţi! Că ce greşiseră oamenii aceia? Pe cine au omorât, pe cine au prădat, ca să-i ducă hrană la lupi şi să le ia tot ce au agonisit din tată în fiu, ani şi ani de-a rândul? Ce greşiseră copiii mici şi bătrânele, ca să-i deporteze?!

Nici n-a mai trăit mult ţiganul, doar câţiva ani. În timpul ăsta, comuniştii s-au îngrijit să nu aibă lipsă, că doar le slujise: pe câţi nu omorâse el, pe câţi nu i-a dus prin închisori sau i-a distrus în bătăi! Iar acum cornoraţii aveau grijă de al lor michiduţă. După vreo 7 ani a murit, iar nepotul lui râdea lângă sicriu, râdea de se crucea lumea. Iaca aşa i-a fost sfârşitul!

Margareta Cemârtan-Spânu, 

în volumul „Să nu ne răzbunaţi. Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia”