În Duminica a 4-a după Rusalii se
citeşte în cadrul Sfintei Liturghii pericopa evanghelică de la Matei cap.8, v.5-13,
în care se istoriseşte minunea videcării slujitorului unui sutaş din Capernaum.
Nu ne spune evanghelistul numele sutaşului , dar aflăm că acesta vine la
Hristos şi-i cere ajutorul pentru vindecarea slugii sale. Nu o să poposesc acum
pe istorisirea în detaliu a pericopei – fiecare poate să o citească singur din
Noul Testament – dar o să afirm că ( într-un anumit sens) sutaşul din Capernaum
pot să fiu eu, dar şi tu, cititorule.
Oricare din noi poate să fie,
într-un anumit fel, sutaşul din Capernaum. E adevărat că nu suntem conducători
peste o sută de soldaţi şi nu avem slujitori precum sutaşul, dar ne asemănăm
sutaşului fiecare în parte – şi mă gândesc acum la momentele în care vine
creştinul la Sfânta Liturghie (sau la Taina Sfântului Maslu) şi aduce pomelnicul
său pentru cei bolnavi din casa sa, însoţind apoi cu rugăciunea proprie
rugăciunea preotului. Oare nu la Hristos vine el, la fel cum a venit şi sutaşul
din Capernaum? Nu se roagă, la fel ca sutaşul, să-i vindece pe cei din casa
lui, bolnavi trupeşte sau sufleteşte? Iar dacă se roagă pentru sănătatea lui –
trupească sau sufletească – nu înţelege oare preotul că trupul este casa
sufletului şi simţurile sunt slujitorii „casei”(adică ai trupului)? Deci,
fiecare dintre noi se aseamănă sutaşului, atunci când se roagă pentru sănătatea
trupească sau sufletească a celor din jur sau pentru sănătatea personală. Ne
rugăm lui Hristos să ne vindece de orbirea, sau surzenia, sau muţenia noastră
sufletească. „Slujitorul” nostru cel bolnav poate să fie foarte bine – şi nu de
puţine ori chiar este – unul din simţurile cu care Dumnezeu a avut dragostea şi
înţelepciunea să ne îmbrace încă de la naştere, pe fiecare în parte. Pentru
vindecarea acestui ”slujitor bolnav” ne rugăm noi lui Hristos.
Părintele Arhimandrit Teofil
Părăianu spune că în sutaşul din Capernaum aflăm patru mari virtuţi creştine,
şi anume: credinţa, nădejdea, dragostea şi smerenia. Nu ştiu în ce măsură eu
sau tu, cititorule, ne putem „lăuda” cu aceste virtuţi creştine, la măsura pe
care o avea sutaşul din Capernaum – adică la măsura la care „Auzind, Iisus s-a
minunat....” (Matei 8,10) – dar nu putem zice nici că suntem total străini de unele
din acestea. Orice creştin care vine la Sfânta Liturghie (sau la Sfâtul Maslu)
şi se roagă pentru vindecarea celor bolnavi (rude, prieteni, cunoştinţe sau
pentru el personal), nu se poate să nu fie îmbrăcat în haina credinţei şi
încins cu brâul nădejdii. Credinţa ne aduce la sfânta biserică şi la sfintele
slujbe, iar nădejdea ne îndeamnă la rugăciune. Măcar acestea două tot se pot
regăsi, într-o oarecare măsură, în fiecare dintre cei ce vin la Hristos. De
câte ori rugăciunea unui creştin este făcută pentru aproapele său, nu avem cum
să nu ne gândim că sentimentul care l-a însufleţit spre o astfel de faptă este
dragostea frăţească.
Ceea ce ne rămâne de învăţat
tuturor, în mod special, de la sutaşul din Capernaum este, de bună seamă,
smerenia. Sentimentul care-l animă pe sutaş să-i mărturisească lui Hristos că
nu este vrednic să-l primească sub acoperişul său este sentimentul pe care
trebuie să-l avem noi ori de câte ori ne apropiem de Sfintele Taine, spre
Cuminecare. Aceasta să fie simţirea noastră înaintea Sfântului Trup şi
Sfântului Sânge a Domnului nostru Iisus Hristos, că nu suntem vrednici a-L
primi pe Hristos înlăuntrul „casei” noastre (în trupul nostru), dar să
nădăjduim mereu că o să primească rugăciunea noastră şi o să zică măcar „numai
cu cuvântul” (Matei 8, 8) să se vindece ruda noastră, sau prietenul nostru, sau
„slujitorul” nostru, „de orice boală şi orice neputinţă”. Dar acesta trebuie să
fie şi sentimentul care să ne anime atunci când suntem înaintea lui Hristos, la
orice slujbă a Sfintei noastre Biserici. Vindecarea slugii sutaşului nu este
numai prilej de bucurie pentru noi dar şi dătătoare de nădejde, fiind temei
pentru rugăciunile pe care le facem către Domnul nostru Iisus Hristos, în
numele aproapelui nostru, la fel ca în cazul vindecării slăbănogului din
Capernaum (Matei 9,2 şi urm.). Aceasta este nădejdea noastră şi bucuria noastră
că aşa cum atunci a ascultat rugămintea sutaşului şi a împlinit-o, tot aşa, şi
astăzi, ascultă rugăciunile noastre şi le împlineşte.
Pr. Marius Demeter
Cuvântul lui Hristos nu este
precum cuvintele oamenilor
Ah, dacă am fi avut şi noi
această credinţă a sutaşului! „Doamne”, a zis, „ajunge un cuvânt al Tău ca să-l facă
bine pe slujitorul meu”. Deoarece cuvântul lui Hristos nu este precum cuvintele
oamenilor. Oamenii nu pot să facă prin cuvântul lor ce făcea Hristos. Este
imposibil. Mii de porunci să dea focului, focul nu se va stinge. Mii de porunci
să dea mării sălbăticite, marea nu se va linişti. Mii de porunci să dea
materiei neînsufleţite, materia nu poate să scoată viaţă şi să iasă din ea nu
om, nu animal, nu pasăre, dar nici măcar un fluture, nici o furnică.
Cine a făcut toate acestea? Hristos. Cum? Numai şi numai cu cuvântul Său.
„El a zis şi s-au făcut” (Psalm 148, 5). Şi cuvântul lui Hristos are o atât de
mare putere, pentru că nu este cuvânt al omului, ci este cuvânt al lui
Dumnezeu, care a creat universul…
Mitropolitul Augustin Kandiotis
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 67 - august 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu