Monahul de la Rohia – model de intelectual creştin. Părintele Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 – 30 martie 1989)

Evreu convertit la Ortodoxie şi botezat în temniţa de la Jilava, Monahul Nicolae – cum scrie pe crucea de la mormântul său, este o personalitate surprinzătoare. Scriitorul, criticul literar şi juristul Nicu Steinhardt, doctor în drept constituţional, a mers în profunzimea apropierii sale de Hristos până la intrarea în monahism în plin regim comunist. Călugăria nu l-a posomorât. Dimpotrivă, găsindu-şi în sfârşit libertatea în Hristos, privirea-i adesea ghiduşă şi evocările celor care l-au cunoscut ne descoperă un monah viu, profund trăitor şi bucuros. În 29 iulie, anul acesta, ar fi împlinit 100 de ani – prilej de rememorare a vieţii sale pământeşti şi a câtorva dintre dezvăluirile experienţei sale duhovniceşti, prin intermediul autobiografiei scrise la cererea ierarhului locului şi câteva fragmente din „Jurnalul fericirii”.

Autobiografie

Sunt născut în anul 1912, într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Şcoala Clemenţa (în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăţat religia creştină avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu de la Biserica Sf. Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmând apoi cursurile facultăţilor de Drept şi Litere. Mi-am terminat studiile în 1934, însă doctoratul în Drept l-am luat abia în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris şi în Anglia.

Reîntors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetăţenit prin lege individuală votată de parlament şi ofiţer de rezervă – fiind recunoscut “evreu de categoria a doua”, care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. (…)

Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţă şi destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. (…)

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simţeam din ce în ce mai atras de creştinism. Cu o bună şi binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire creştină – Virgil Cândea şi Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică şi de filosofia creştină. Progresam aşadar pe amândouă planurile: teoretic şi practic.

Eram în realitate apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul şi hotărârea de a face pasul final. Şovăiam, mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea, mă păstra în starea aceea confuză dintre dorinţă şi panică, prielnică lenei şi tergiversării. Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat.

Domnul însă lucrează în chip tainic şi umblă pe căi misterioase. În 1959, grupul de prieteni căruia aparţineam de câţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind filosoful Constantin Noica. Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile de răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile, şi învrednicindu-mă de harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării, am fost arestat, judecat în cadrul “lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” şi osândit la 12 ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii socialiste a Statului.

Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi rezista 12 ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu: de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rânduri cursese sânge) am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). (…) La ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici (august 1964), am desăvârşit botezul prin mirungere la Biserica Schitul Darvari (preot Gheorghe Teodorescu), primind şi Sfânta Împărtăşanie.

De atunci am dus o viaţă creştină conform datinei şi regulilor bisericeşti. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare. După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani, în 1967) am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut politic. (…) Abia in 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de 30 de ani. “Ţi-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica. De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie `73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareţ, Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinise sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite. În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit, apoi, foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august, în paraclisul noii clădiri, de părinţii Serafim Man, Antonie Perţa, Nicolae Leşe şi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut ulterior.

Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti, unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii.

Sunt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez, de bine, de rău, biblioteca mănăstirii, mi-am deprins să nu lipsesc de la Sfânta Liturghie şi de la miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăreşti – şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul Teologic. Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngădui să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat!

N. Steinhardt

1987

Hristos nu ne cere să fim proşti

Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă (…)

Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului ( Matei 10,16: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5,17 „Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, II Tim. 4,5: „tu fii treaz în toate...”, Tit. I, 8: „să fie... treaz la minte” şi mai îndeosebi I Cor. 14,20: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric ”să le tâmpim”). Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi pururi treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze.

Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi.

Ruşinea teribilă a păcatului

Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce L-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine.

Hristos ca gentleman şi cavaler

O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor - fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – până la dirimanta probă contrarie – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: „Nici eu nu te osândesc. Mergi şi nu mai păcătui." Nici eu nu te osândesc...

E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă, îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)

E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind...). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură”?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. (…)

Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.

Evocări

„Era foarte greu pentru noi. Ni se spunea de către securişti: „Ce-l ţineţi pe jidanul ăla acolo? Un ticălos!”. Dar el s-a simţit extraordinar. Rohia i-a format un mod nou de a gândi. El credea, dar nu cunoştea in intimitate viaţa creştină. In această mănăstire a învăţat el viaţa creştină şi viaţa călugărească.

Aici (la Rohia, n.red.) i s-a dat ascultarea – pentru că dacă nu-i dădeam nicio ascultare in mănăstire, pur si simplu n-ar fi rezistat – să se ocupe de biblioteca mănăstirii, ceea ce pe el l-a încântat teribil. A doua sarcină care i s-a dat a fost cea de clopotar. Era şi de aceasta foarte încântat. Şi era foarte râvnitor. La secundă trăgea clopotul la slujbe dimineaţa, seara, la miezul nopţii. Iubea foarte mult slujbele, mai ales Miezonoptica şi Sfânta Liturghie. De la aceste două slujbe nu lipsea niciodată. Poporul l-a iubit foarte mult. Oamenii ştiau că e evreu şi că s-a făcut creştin. Dar l-au iubit şi pentru că îi plăcea să citească Psalmii la strană. Îi cunoştea în original şi îi citea atât de frumos, încât parcă vibrau pereţii bisericii… Extraordinar! Aşişderea, i s-a dat posibilitatea să predice. Vorbea pe înţelesul poporului, spunea lucruri mari, importante, lucruri inedite.”

IPS Iustinian Chira, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului

„Steinhardt este un model a ceea ce înseamnă un intelectual creştin, care îmbină creativitatea intelectuală cu credinţa.” (Theodor Paleologu)

„A fost şi va rămâne un cărturar care îşi trăia, îşi vieţuia textul, înainte de a-l trece pe hârtie. (…) Se ruga mereu, neîncetat.” (Pr. Ioan Pintea)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 67 - august 2012