Pelerini din Boholţ pe meleaguri vâlcene

 

Timp de două zile, un grup de 16 credincioşi ai Parohiei Boholţ s-au aflat în pelerinaj, în paşi spre sfinţenie, pe meleaguri vâlcene. În 16 şi 17 iunie ne-am aflat împreună într-un pelerinaj la mănăstirile: Cornet, Turnu, Ostrov, Frăsinei, Govora, Hurezi, Bistriţa, Arnota şi Cozia.

În dimineaţa plecării, nici nu bănuiam cu câte daruri vom fi binecuvântaţi timp de două zile. Poate şi pentru faptul că nu am avut o listă bine stabilită cu mănăstirile pe care le vom vizita, ci am lăsat aceasta în grija lui Dumnezeu, cu convingerea că oriunde vom poposi ne vom întoarce acasă îmbogăţiţi duhovniceşte.

Am pornit „de mână” cu Oltul, care ne-a condus prin valea deschisă de el în latul munţilor până la primul schit clădit pe malurile sale: Schitul Cornet. Cu o vechime de aproape 350 de ani, schitul mărturiseşte despre povara trecerii prin istorie. După ce de-a lungul timpului a fost mistuit de flăcări, cu o parte din chilii dărâmate şi cupola şi o parte din altar prăbuşite, astăzi locaşul monahal se ridică semeţ deasupra valurilor Oltului şi deasupra tehnologiei contemporane. Şi aceasta deoarece în 1898, când s-a construit calea ferată de pe Valea Oltului, pentru ca biserica să nu fie dărâmată, s-a săpat un tunel feroviar pe sub curtea mănăstirii. 

Am trecut Oltul pentru a cunoaşte locurile în care s-au nevoit sihaştrii Daniil şi Misail cândva prin secolul al XVI-lea. Mănăstirea Turnu, construită în 1676 pe locul unei biserici de lemn, păstrează în curte chiliile săpate în stâncă ale acestor doi sihaştri. Chiar dacă noi, cei de astăzi, cei care trăim confortabil, nu putem înţelege deplin o astfel de viaţă pustnicească, bănuim că aceste chilii clădite în stâncă au fost martorele multor întâlniri ale omului cu Dumnezeu, ale perenităţii cu veşnicia sau ale creatului cu Necreatul.

Schitul Ostrov veghează apele Oltului încă din 1520, când este ridicată de domnitorul Neagoe Basarab şi soţia sa, Doamna Despina, pe o insulă a râului Olt. Podul care face legătura cu insula are rolul de a trece pelerinul pe un alt tărâm, un tărâm de frumuseţea căruia te convingi când intri în curtea mănăstirii. Aşezământ monahal de maici, mănăstirea oferă pelerinului o curte de o frumuseţe rară. Multitudinea florilor şi liniştea curţii îmbrăţişată de vocea caldă a maicilor te transpun într-un spaţiu paradisiac şi simţi harul divin revărsat peste acest loc ocrotit de peste 500 de ani de Maica Domnului prin icoana ei făcătoare de minuni. Înţelegi, astfel, ce i-a determinat pe constructorii hidrocentralei Călimăneşti în 1980 să ridice cu 6 metri biserica, pentru a o feri de furia apelor.

Mănăstirea Frăsinei, ctitorie a Sfântului Calinic de la Cernica, păstrează un loc aparte în evlavia poporului român pentru faptul că aici viaţa monahală urmează tipicul Sfântului Munte Athos: în mănăstire nu au voie să intre femei şi nu se găteşte cu carne. Ne-am supus şi noi acestor norme, iar femeile au rămas la biserica de la poalele dealului. Bărbaţii şi-au continuat drumul până sus la mănăstire, unde aveam să înţelegem ce înseamnă primirea de străini în concepţie ortodoxă. Cum am coborât din microbuz un monah „ne-a dat canon” să mergem la masă, iar cât timp am vizitat mănăstirea am fost întrebaţi în mai multe rânduri dacă vrem să fim cazaţi. Aşadar, tipicul Sfântului Munte Athos este înfrăţit aici cu ospitalitatea românească. Am plecat cu gândul la cuvintele unui frate de mănăstire de aici pe care l-am întrebat cum e viaţa la Frăsinei. După ce a stat câteva clipe pe gânduri, ne-a răspuns simplu: „Greu, dar frumos!”.

Mănăstirea Govora ne-a făcut să înţelegem cum cultura românească s-a născut din cult şi cum primele cărţi româneşti s-au legat în chiliile mănăstireşti. Fiind una dintre cele mai vechi mănăstiri din ţară (secolul al XIV-lea), Mănăstirea Govora va adăposti o tiparniţă adusă de domnitorul Matei Basarab. De sub teascul acesteia în 1640 se va naşte prima carte tipărită în limba română (după cărţile bisericeşti tipărite de diaconul Coresi de la Braşov): „Pravila de la Govora” – colecţie de legi civile şi bisericeşti. Aceste semnificaţii istorice şi culturale ne-au fost prezentate cu dragoste de maica stareţă care prin căldura cu care ne vorbea se încadra perfect în tabloul floral care împodobea curtea mănăstirii.

Drumul ne-a fost îndreptat spre Mănăstirea Hurezi şi, într-adevăr, întâlnirea cu acest aşezământ monahal a reprezentat o revelaţie. Arhitectura, pictura, sculptura, pietrele, florile până şi aerul parcă rosteau un singur nume: Brâncoveanu. Cea mai de seamă ctitorie a domnitorului martir Constantin Brâncoveanu şi sinteză a artei româneşti din acel timp, biserica mare a aşezământului a fost târnosită la 8 septembrie 1693, fiind menită să devină necropola Brâncovenilor. Pictura, restaurată între 1992-2004, datează din 1694 şi se remarcă prin originalitate, maiestria liniilor şi a culorilor. Din 1993 Mănăstirea Hurezi este inclusă în patrimoniul cultural mondial UNESCO.

În pronaosul bisericii eşti întâmpinat de tabloul votiv al familiei Brâncoveanu: Domnitorul Constantin şi Maria Doamna, cu cei 11 copii ai lor: patru băieţi şi şapte fete. Această imagine îi rămâne întipărită în memorie cui priveşte cu atenţie. Claritatea tabloului, lumina din ochi, roşeala obrajilor, reprezentarea la dimensiunea reală te determină să crezi că domnitorul martir cu cei patru fii ai săi sunt atât vii în Împărăţia lui Dumnezeu, cât şi gata să te întâmpine şi să-ţi vorbească. Te pătrunde măreţia acestei familii sfinte care cu smerenie şi sfială dăruiesc biserica ctitorită de ei lui Dumnezeu. Privitorul este emoţionat deoarce domnitorul martir cu cei patru fii ai săi, pictaţi aici în timpul vieţii lor, purtau trăsăturile sfinţeniei încă înainte ca ei să o fi mărturisit.

Pătrunşi de fiorul sfinţeniei româneşti, ne-am îndreptat spre Mănăstirea Bistriţa pentru a ne închina moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul. Ctitorită de boierul Barbu Craiovescu la sfârşitul secolului al XV-lea, Mănăstirea Bistriţa este înzestrată cu cea mai de preţ comoară a locaşului: moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, cumpărate cu aur de la un turc din Constantinopol în 1497. Este impresionantă biserica mare pictată în 1850 de Tattarescu şi sfinţită în 1855.

Mănăstirea Arnota, aşezată pe vârful de stâncă al muntelui cu acelaşi nume, te primeşte după ce ai urcat un drum de piatră de la Mănăstirea Bistriţa, aflată la poalele muntelui. Drumul spre mănăstire seamănă cu un drum spre cer, deoarece aşezământul, aflat la peste 800 m altitudine, te întâmpină ca o cetate care ascunde în mijlocul ei gingăşia florilor, a maicilor şi a bisericii. Ctitorită în 1634 de domnitorul Matei Basarab, biserica de dimensiuni reduse adăposteşte în pronaos două morminte: al ctitorului şi al tatălui acestuia, Danciu vel vornic.

Seara ne-a găsit în acest colţ de cer de unde, scrutând întreaga zonă care se deschidea privirii din vârful muntelui, rememoram bucuriile trăite în această zi binecuvântată. Priveam locuri care au născut sfinţi, pe unde au umblat sfinţi şi care adăpostesc sfinţi.

Sfânta Liturghie săvârşită a doua zi în bisericuţa Mănăstirii Arnota au reprezentat momente trăite în bucurie duhovnicească. Glasul duios al maicilor care cântau la strană şi sfinţii de pe ziduri cărora le puteai şopti la ureche gândurile tale reuşeau să te facă să lepezi toată grija cea lumească şi să trăieşti pentru câteva momente sentimentul că eşti în rai, în mijlocul sfinţilor.

Cu această bucurie în suflet ne-am despărţit cu greu de obştea Mănăstirii Arnota şi, în drumul spre casă, ne-am oprit la Mănăstirea Cozia. Zidită între 1386 şi 1391, biserica mănăstirii reprezintă una din cele mai importante ctitorii ale lui Mircea cel Bătrân. În pronaosul bisericii mari se găsesc mormântul ctitorului şi cel al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazu, călugărită după moartea fiului ei. Este o mănăstire asaltată de turişti, iar agitaţia aceasta i-a determinat pe membrii grupului nostru să revină în planul vieţii cotidiene. 

Ne-am întors în lumea din care am plecat cu o zi înainte, dar am revenit primeniţi duhovniceşte, îmbogăţiţi spiritual şi binecuvântaţi de Dumnezeu. Fiecare dintre noi purta în suflet parfumul florilor, lumina sfinţilor, pacea mănăstirilor şi binecuvântarea oamenilor şi a locurilor întâlnite. Ne întorceam, astfel, cu dorinţa de a le împărtăşi şi celor dragi de acasă această bucurie şi mulţumind totodată lui Dumnezeu pentru aceste zile binecuvântate.

Pr. Ioan Paroş, Parohia Boholţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012