Pe urmele Părintelui Arsenie Boca. Chilia din Munţii Făgăraşului

„La munţi, suflete, să ne ridicăm; mergi acolo de unde vine ajutorul.” (Cântările Învierii, glasul 5, antifonul 2)

Pentru făgărăşeni chilia Părintelui Arsenie este „la o aruncătură de băţ”, cum se spune. Cu toate acestea, mulţi dintre noi – prea mulţi – nu au străbătut niciodată acest urcuş, montan şi duhovnicesc în acelaşi timp.

Pretextul pentru noi a fost resfinţirea unei troiţe amplasată în apropierea Cabanei Sâmbăta de Asociaţia Pentru Isihasm din Făgăraş. Crucea, fixată în 2010 pe drumul spre chilie, a fost deteriorată de o avalanşă în această iarnă şi a trebuit reparată, schimbându-i-se şi amplasamentul.

Momentul a fost hotărât de părintele Dometie de la Sâmbăta, care ne-a şi însoţit, iar grupul s-a format după un scop comun: dorinţa de a ne înălţa duhovniceşte, împletită cu dragul de Părintele Arsenie. Am pornit astfel împreună în dimineaţa zilei de sâmbătă, 30 iunie, un grup de peste 20 de persoane. De diverse vârste (de la 16 la peste 60 de ani), cu diverse stări sufleteşti (de la teama de traseu a novicilor la seninătatea celor experimentaţi), cu diverse ritmuri de urcare, ne-am bucurat cu toţii de minunăţia pe care Domnul a pus-o în asceza urcuşului şi de comuniunea extraordinară pe care o oferă acesta.

Ne-am reunit în faţa troiţei din apropierea Cabanei Sâmbăta, oferind Domnului toată osteneala şi bucuria, în rugăciunea comună de sfinţire a crucii. Primind înapoi înmiit, am pornit cu nădejde spre chilie, pe panta aproape verticală. Am ajuns tot pe rând, alăturându-ne treptat rugăciunii începute de cei mai râvnitori ai grupului. După ce am sorbit din duhul Părintelui prezent în aceste locuri unde a urcat de nenumărate ori, după ce ne-am adăpat din apa dumnezeiesc de bună a izvorului amenajat tot de Sfinţia sa, ne-am pornit încet înapoi. Un scurt popas de întărire şi cu hrană trupească ne-a fost nou prilej de mulţumire pentru frumuseţea sufletească a grupului. Uşuraţi de nădejde şi de dragostea oamenilor şi a Sfinţilor, ne-am reîntors, încet, pe câmpul de luptă de jos, al războiului nevăzut.

Natalia Corlean

Chilia Părintelui Arsenie Boca

Se află pe Valea Sâmbetei, în apropierea Cabanei Sâmbăta. Lucrările au început în iunie 1943, la indicaţiile Părintelui Arsenie, care trimitea periodic aici bărbaţi la lucru, dintre făgărăşenii care veneau la mănăstire. Părintele Teofil spune că încăperea pe care o avem azi e doar un început, din care urma să se desfacă o cameră la stânga; Părintele Arsenie a renunţat la săpături pentru că a constatat că se infiltrează apa, dar şi pentru că regimul comunist considera acest loc un punct de întâlnire cu luptătorii din rezistenţa anti-comunistă.

„În activitatea sa de stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu, ca organizator al activităţilor mănăstireşti, Părintele era foarte mult ajutat de credincioşii care veneau pentru rugăciuni şi sfaturi, ori numai să-l vadă şi să-i asculte predica. Mulţi rămâneau la mănăstire câteva zile sau chiar săptămâni şi îl ajutau la treburile gospodăreşti. Aşa s-a amenajat o grădină frumoasă lângă stăreţie şi s-a tras un fir de apă curgătoare prin grădină. S-au adus pietre mari, cu care trase de bivoli, şi s-au făcut mese de piatră şi bănci de mesteacăn; s-au plantat pomi şi flori. (…)

Părintele Arsenie şi-a propus să facă o chilie sus pe munte, către Cabana Sâmbăta, un loc de retragere pentru rugăciune şi meditaţie. Mulţi credincioşi au săpat în piatră pentru această chilie. Am săpat şi eu, după puterile mele. (…) La chilia de pe munte, Părintele a captat nişte izvoraşe şi a făcut un jgheab pe care curgea apa, o apă rece şi bună.” (Pr. Ioan Sofonea)

Ghidul pelerinului

Drumul porneşte de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus (670 m altitudine), continuă o porţiune pe drum forestier, practicabil cu maşina, apoi pe potecă de munte marcată cu un triunghi roşu (2-3 ore), până la Cabana Sâmbăta (1400 m altitudine). De aici se urmează alt semn (cruce albastră), pe o potecă la dreapta. Această ultimă parte este mai dificilă şi abruptă, chilia aflându-se la aproximativ 1600 m altitudine, iar traseul durează 20-30 minute.

 Gânduri de pelerin

„Ca un mare şi împătimit amator de pelerinaje, cum bine mă cunosc mulţi, m-am bucurat să fiu şi eu printre cei care s-au nevoit să urce la chilia Sfântului Părinte Arsenie. Echipat milităreşte şi în ritm de montaniard antrenat, fiind mai în faţa "plutonului", am admirat şi sosirea rând pe rând a şirului de creştini care se opreau grupat în faţa crucii de lângă cabană care aştepta resfinţirea. La fel priveau şi alţi turişti, miraţi să vadă ce se va întâmpla acolo. Minunată şi mişcătoare privelişte. După scurta slujbă de sfinţire a crucii, de către părintele Dometie de la Mănăstirea Sâmbăta, creştinii noştri au început urcuşul pieptiş spre chilie, unul câte unul, iar eu fiind de data asta ultimul, iarăşi am avut o imagine demnă de admirat. Însă la capăt de potecă, la chilie, după o trudă binecuvântată, ne-a aşteptat oboseala împletită cu bucurie şi satisfacţie deplină pentru o vreme ce stă pe loc şi te îndeamnă să gândeşti şi să vezi altfel. Aşa aş îndemna pe cât mai mulţi făgărăşeni să mai lase unele griji şi să se îngrijească de câte un scurt pelerinaj, de acest fel, dătător de viaţă, sănătate şi bucurie a comuniunii.”

Pr. mil. Gherasim Frăţilă

„Am pornit fără aşteptări; doar cu emoţia şcolărească a drumeţiei. Lipsa antrenamentului fizic s-a topit în bucuria comuniunii. Faptul că între noi erau cunoscători ai muntelui, siguri şi bine echipaţi, ne-a dat curaj celor neduşi de mult în excursie. Sunt ani de când nu mai bătusem munţii Făgăraşului. La o săptămână după, am încă în nări mirosul ascuţit al libertăţii. Munţii sunt o biserică mare. Sfinţii nu sunt pictaţi pe pereţi, dar sunt la fel de aproape. Altarul e sus, atât de sus cât poate ajunge fiecare. Iar darul e comuniunea deplină cu toţi care au fost acolo înaintea ta. Muntele te provoacă la seriozitate. Un pas greşit, o pauză prea lungă şi te-ai rătăcit. La fel ca în viaţa duhovnicească, e important să poţi conta pe cei care urcă la umăr cu tine. Bucuria de a cânta Maicii Domnului un Acatist pe aceeaşi stâncă pe care s-a rugat Părintele Arsenie o înţeleg deplin doar cei care au fost acolo. Muntele e atât de bogat şi de aproape. Greu de înţeles de ce ne bucurăm de ale lui atât de rar.”

Oana Dobrin

„Nu ştiam prea multe – unde mergem exact, cum ajungem, cine vine, ce o să facem acolo... Ştiam doar că dacă este de trecut pe la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta şi de ajuns pe unde a poposit Părintele Arsenie Boca, mergând cu prieteni dragi şi de nădejde, nimic nu ne va sta în cale şi toate vor fi bune. M-a mirat o frumoasă „coincidenţă“: de puţin timp mă apucasem să citesc cartea “Să ne rugăm 8 zile cu Părintele Arsenie Boca” a Părintelui Constantin Necula.

Atât urcatul, cât şi coborâtul au fost o bucurie şi o continuă descoperire – a naturii, a oamenilor frumoşi cu care am călătorit sau pe care i-am întâlnit pe drumul prin pădure, a povestirilor lor, a gândurilor care duceau către sensurile ce zac în fiecare pas, în cărarea strâmtă, pieptiş-urcătoare, a râpei tăcute cu bolovani, pietre şi tufişuri, a rugăciunii şi dialogului tăcut cu cei ce înainte au călătorit pe aici, cu cei ce şi-au găsit adăpost în munţi în vreme de restrişte şi cumpănă, mulţi dintre ei aflându-şi sfârşitul din asta, cu Părintele Arsenie, cu Sfinţii lui Dumnezeu.

Am ajuns cu bine şi ne-a rămas gândul bun să dea Domnul să mai împreună-călătorim şi altădată!”

Mirela Scăunaşu

O ridicare către Cer, cu ajutorul Sfinţilor care ne-au însoţit, chiar dacă noi nu îi pomenim încă în calendar. O senzaţie unică, de limpezire a atmosferei exterioare, interioare şi inter-personale. Am fost impresionată de relaţiile calde care se stabilesc între necunoscuţi, nu neapărat credincioşi, ci simpli doritori de drumeţie. La înălţime parcă poverile răutăţii, judecării şi egoismului, erau prea grele pentru a fi căţărate pe munte şi rămăseseră undeva jos. Cu atât mai mult între cei însufleţiţi de dorul de a trăi permanent în prezenţa lui Dumnezeu şi în compania Sfinţilor… O comuniune imposibil de exprimat în cuvinte. O stare de preînchipuire a Raiului care îţi lasă în suflet un dor nestins care se cere re-adăpat. Măcar din când în când.

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 66 - iulie 2012