Editorial: Medicament contra tristeţii

În sfârşit a venit şi primăvara. Îmi era dor de ea. Dar parcă numai mie? Destul îmbrăţişase iarna cu mantia ei rece totul în jur. În strânsoarea ei de gheaţă reuşise să stafidească chipurile pline de griji ale „trecătorilor”. Nu numai ale trecătorilor ce-şi grăbeau zi de zi pasul nesigur pe asfaltul bulevardelor sau pe uliţele înfundate ale cătunelor. Mă refer aici la noi toţi, „trecători” grăbiţi, care ne-am trezit fără voia noastră în rolul de călători prin acest defileu al vieţii.

Întotdeauna un călător este fascinat de privelişte. Tot ceea ce este nou îl uimeşte. Nu poate fi nepăsător la miracolele noi care i se deschid ca un evantai în faţa ochilor săi. Fiecare pas înseamnă pentru el cufundarea într-un alt mister fabulos, într-o altă privelişte tainică aşezată inteligent într-o cursivitate firească a călătoriei sale cu scopul de a-l uimi, de a-l bucura, de a-i descreţi fruntea încătuşată de griji. Sunt sigur că atunci când Dumnezeu oferă în dar acest rol de explorator al vieţii, aşteaptă în acelaşi timp să vadă pe chipul nostru uimirea, bucuria, zâmbetul liniştit al unui călător satisfăcut de cadoul oferit de El, Cel care este Organizatorul acestui periplu terestru…

Şi, cu toate acestea, parcă de la an la an se înmulţesc trecătorii cu chipuri încruntate, revoltaţi, nemulţumiţi de condiţiile călătoriei. Îi vezi privind în jur dezorientaţi, temători, îngânduraţi, trişti. Sesizezi de multe ori în privirea lor dezgustul faţă de tot. Vocile lor sunt uneori prea slabe, sugrumate de neajunsuri sau de lipsa viselor frumoase. Alteori sună puternic şi ameninţător, îndreptate împotriva a toate şi a tuturor.

Mă gândeam că poate iarna care a trecut, grea şi monotonă, i-a transformat pe mulţi „trecători” în călători încruntaţi. Motivul? Poate să fi fost frigul, m-am gândit eu. Sau poate monotonia albului iernii? Dar mi-am dat seama că nu iarna era de vină, ci  călătorii.

A venit primăvara, dragii mei! Soarele mângâie pământul şi iarba se trezeşte zâmbind la soare. Soarele mângâie copacii şi ei încep să râdă cu verdele lor crud la atingerea delicată a razelor lui. Chiar şi albinele încep să zâmbească dansându-şi jocul frenetic în jurul polenului dorit. Iar noi, trecătorii, ne încăpăţânăm să arborăm pe chipurile noastre nemulţumirea şi dezgustul faţă de tot şi toate. Nimic nu ne convine. Nimic nu ne mai mulţumeşte. Şi suntem trişti şi abătuţi. Suntem trişti pentru că suntem orbi. Ne place să ne bălăcim în bezna pe care alţii o ţes şi o aruncă peste noi. Şi ascultând de glasul lor ne îndobitocim. Ajungem chiar să credem că totul în jur este întuneric, mizerie şi urât.

A venit primăvara, dragii mei! Şi nu mai aveţi dreptul să fiţi trişti. Există în fiecare primăvară o zi care este dătătoare de speranţă. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa. Nu întâmplător Învierea e prăznuită întotdeauna primăvara. Dacă tot ceea ce părea mort a revenit la viaţă, dacă natura face eforturi inimaginabile de a călca moartea aparentă, noi de ce să nu putem zdrobi bezna înşelătoare a tristeţii şi a nemulţumirilor? Dacă există Înviere, de ce sunteţi trişti?

Pr. Iosif Ciolan

 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012