În Ohaba, satul
românesc de sub Munţii Făgăraş, am să mă întorc întotdeauna cu inima strânsă...
Acolo, în lumea aceea ce mai dăinuie parcă doar între cer şi inimi de bătrâni,
îmi stau ascunse cele mai de început amintiri. Sunt
multe locurile unde mi-aş dori să ajung, însă unul singur acela la care mă voi
întoarce întotdeauna…
Existenţa fiecărui om ascunde în umbră un spaţiu al formării sale. Pentru
mine, lumea sufletului meu e Ohaba. Iar atunci când mă gândesc la Ohaba,
limitez, fără a-mi da seama, întregul spaţiu geografic la casa bunicilor mei.
Mi-aş dori ca aceasta să fie povestea lor, a unui preot care în adâncul
sufletului său a rămas întotdeauna sibian şi a unei tinere preotese, din Perşani,
pentru care menirea de a fi soţie, mamă şi bunică avea să-şi găsească
împlinirea în satul înghesuit la poalele Munţilor Făgăraş. Aceşti oameni, care
au rămas fideli unui spaţiu, neabandonându-l pentru un alt fel de confort
material sau spiritual, afişează un tip de comportament impropriu multora dintre
noi. Şi-au lăsat vieţile să-şi urmeze cursul, fără a se împotrivi… Departe de a
fi delăsători, au înţeles că fiecare om e rânduit unui loc, iar în lupta cu
timpul şi modernitatea, ei au ales să trăiască încet.
Pe bunicul nu mi-l pot imagina altfel decât aşa cum l-am cunoscut eu, ca pe
omul blând, cu părul alb şi vorbe puţine. Sărac la vorbă din pricina chibzuinţei
şi a modestiei, cu o privire care vădeşte bunătate şi căldură sufletească şi care
suplineşte disponibilitatea sa de a comunica. Bunicul e omul pe care l-am
descoperit foarte târziu. Probabil pentru că am avut nevoie de maturitate pentru
a ajunge să-l cunosc, să-l înţeleg şi să mi-l apropii. Poate pentru că el nu a ştiut
niciodată să fie comercial, nici în relaţia cu cei apropiaţi, nici faţă de
oameni în general. Târziu am înţeles faptul că dincolo de aparenta răceală pe
care o afişează, se ascunde un om format prin educaţie să nu îi deranjeze pe
ceilalţi, ci să trăiască discret.
Amintirea serilor de vară când adormeam privindu-l pe bunicul rugându-se
îmi va umple întotdeauna inima de bucurie. M-am întrebat mereu ce se ascundea în
spatele îngenuncherii sale, pentru cine se ruga bunicul, cum ne cuprindea pe toţi
ai lui în rugile întinse către cer. Uneori mi-e dor să revăd imaginea bunicului
cufundat în rugăciune, să resimt emoţia de atunci. Dar timpul a trecut, iar verişorii
mei mai mici au dreptul la a-şi croi propriile lor amintiri cu bunicii. Între
timp, camera amintirilor a fost reamenajată, iar acum serveşte drept spaţiu de
trecere dintr-o încăpere într-alta. În sufletul meu însă, ea are aceeaşi
rezonanţă şi aceeaşi poveste.
Mama Ica, căci aşa m-am obişnuit a-i spune bunicii, a avut
dintotdeauna o sensibilitate extraordinară pentru copii. Dumnezeu a rânduit să
fie educatoare şi a binecuvântat-o cu şapte nepoţi, însă încercările pe care
viaţa i le-a pregătit nu au fost uşoare. Şi-a pierdut de tânără un copil şi cu
toate acestea a avut puterea să crească alte trei fete cu inima deschisă… Mereu
am avut senzaţia că Mama Ica a crescut trei fete pe pământ şi un înger în
ceruri. În fiecare an, de ziua lui Gabriel, bunica mă lua cu ea la cimitir. Am revăzut
de atâtea ori întâlnirea emoţionantă dintre o mamă şi amintirea copilului său. Îl
iubea prin toate florile pe care i le culegea din curtea casei şi îi vorbea
prin intermediul rugăciunilor sale. Lângă mormânt, privirea bunicii zbura în veşnicia
clipei. Nu pleca niciodată de la cimitir fără să-mi amintească câţi ani ar fi
avut băiatul ei. Mai târziu, am înţeles că nu cu mine vorbea, ci cu ea însăşi, cu
dorurile ei...
Mi-e dor de Mama Ica mai ales în zilele de sărbătoare, în
momentele când oraşul şi modernitatea rămân departe de atmosfera pe care bunica
reuşea s-o croiască în jurul Naşterii Domnului, a Învierii Sale şi a tuturor
sărbătorilor de peste an. Şi cred că nimeni nu va putea să înlocuiască
vreodată, în imaginarul meu, adierea de dragoste pe care am simţit-o din partea
bunicii. Dacă aş vrea să-i mulţumesc pentru ceva, e pentru dăruirea sa necondiţionată,
pentru ochii ei albaştri în care obişnuiam să-mi vărs neputinţele de copil,
pentru firea sa muzicală, pentru toate versurile pe care mi le-a recitat,
pentru că mi-a şoptit povestea copilăriei mele.
Acum, când anii mei bat la poarta maturităţii, iar anii
lor par a-şi iuţi tot mai mult pasul, port în sufletul recunoştinţa pentru
răgazul pe care l-am primit, în drumul meu prin viaţă, de a-i fi cunoscut pe aceşti
oameni, bucuria de a fi putut să trăiesc, alături de ei, mai aproape de
Dumnezeu.
Mi-aş dori ca întâlnirea dintre mine şi condei să lase în
urmă mulţumirea faţă de cei pe care nici timpul şi nici uitarea nu mi-i va
putea smulge din inimă. Mulţumesc mama Ica, Mulţumesc bunicu’!
Iulia-Dorina Stanciu
Cand iti aduci aminte de copilarie iti aduci aminte in special de bunici si de iubirea pe care o simteai ori cat de mic erai ! Eu imi aduc aminte si de prajiturile bunicii , asta se si vede :)) . Fericiti cei ce si-au petrecut si iubit bunicii ca aceea vor fi fericiti !
RăspundețiȘtergere