– un dar de gând –
Buna Vestire, care este şi Ziua
Mamei Creştine, le pune în faţă tuturor celor care au acceptat darul vieţii pe
Maica Domnului – ocrotitoarea, dar şi modelul lor. Zi în care femeia este
chemată să îşi aducă aminte de darurile speciale primite de la Dumnezeu, aceste
calităţi care pot face universul din jurul lor să înflorească, aceşti talanţi
primiţi împreună cu chemarea de a-i folosi şi a-i înmulţi. Despre frumuseţea şi
minunăţia femeii care îşi împlineşte chemarea ne spune Înaltpreasfinţitul
Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului:
Două fiinţe
unice
Acum, la
începutul bătrâneţii mele, îmi pot desluşi ceea ce m-a fascinat din primăvara
copilăriei! Cele două fiinţe unice pe pământ şi în Cer: Maica Domnului şi mama
care m-a născut! Cele mai apropiate fiinţe fără de care n-aş fi fost şi n-aş fi
primit ocrotirea sub sfântul Omofor.
De câte ori
stăteam la masă şi mai întârziam în glume şi în zbenguieli, mama mi-o reteza
scurt: Mâncaţi mai repede că Maica Domnului stă în genunchi! Îşi poate imagina
oricine ce efect extraordinar au avut spusele mamei, pe un ton extrem de
serios, care-mi face fiori şi acum, când scriu aceste rânduri. N-am mai auzit
niciodată pe nimeni spunând asta. Cum adică, să stea Maica Domnului în genunchi
atât timp cât noi mâncăm? De unde a auzit mama acest lucru? N-am întrebat-o şi
nici n-am aflat până acum. S-ar putea să se mai spună aceste cuvinte în spaţiul
nostru binecuvântat de Dumnezeu!
De atunci făceam
parte din cele două case: a Maicii Domnului şi a vrednicei mele mame şi ori de
câte ori vorbesc şi-mi aduc aminte de mama, gândul îmi zboară la toate femeile
de la începutul lumii până azi!
Ocupată cu
lucrurile serioase
Ce minune a mai
creat Dumnezeu! Femeia straşnică! A pus Dumnezeu atâta plinătate şi atâta forţă
în sinea ei, deşi pare şi chiar este atât de sensibilă şi chiar, se poate
spune, extrem de fragilă. Auzeam uneori spunându-se de către unii bărbaţi că
femeia nu trebuie atinsă nici cu un fulg, aşa trebuie să ne purtăm de delicat
şi frumos. Când eram student la Sibiu, profesorul meu Grigore Marcu, o
celebritate în Studiul Noului Testament, când a intrat într-un magazin l-am
auzit cât de frumos a salutat pe doamnele de acolo şi cât de suav le-a sărutat
mâinile, spre surpriza mea – o mărturisesc – totală! Nu m-am aşteptat să-mi văd
pe cogemitea profesorul şi preotul să facă un gest pe care nu-l mai văzusem.
Deşi era cam
potrivit de statură, l-am văzut cum creştea spre înalturi, mai ales că, tânăr
fiind, l-am privit atent să văd dacă nu cumva glumeşte. Era de maximă
seriozitate! A crescut în ochii mei profesorul exigent, dar au crescut şi acele
doamne care au primit cu drag, dar şi cu o obişnuită stare. Femeia este
conştientă că este valoroasă chiar dacă nu are timp s-o arate prea des. Este
prea ocupată cu lucrurile serioase şi nu glumeşte asupra rosturilor sale sădite
de Dumnezeu: de mamă, de gospodină, de vatră caldă în virtuţi şi vreri
creştine, de vrednicii de fiecare zi care nu se văd şi în legătură cu care
uneori te cuprind, fără să vrei, unele amărăciuni, dacă nu sunt recunoscute de
cei din jur.
Mama, soţia,
gospodina, întreita lucrare, şi osteneala fără margini, de nimeni
ştiută, mereu împrospătată şi de la capăt, din nou luată! De unde atâta forţă?
Ai putea spune că este de domeniul supranaturalului! Mă uitam la mama şi o
vedeam cu câtă forţă lucrează o zi întreagă şi noaptea până a doua zi. N-am mai
văzut o aşa fiinţă, şi de dragul ei o ajutam din răsputeri. Pentru mine, mama,
soţia, gospodina, este întreita minune printre noi,
oamenii. Şi, Doamne, de câte ori n-am umbrit întru întristare această întreită
minune!
Femeia este
viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu
Ori de câte ori
am supărat pe mama mea cea scumpă, am avut cumplite dureri în suflet şi acum
simt, ca şi atunci; ba mai mult, cu cât trece timpul, durerea creşte şi mai
mult. Nu că aş fi supărat-o peste măsură, dar mai ales că nu i-am mulţumit niciodată
că m-a născut, că m-a crescut, m-a învăţat, m-a dus la biserică, m-a vegheat să
nu mă frig pe sobă sau să cad în fântână. Când mama a venit la Curtea de Argeş
şi a intrat pe uşa palatului, unde, în anul 1936, tata a stat de gardă când era
în armată, mi-a povestit cum m-a pierdut într-o zi din ochi. Aveam 2 ani!
Strigând după mine disperată, a întâlnit-o pe moşica lui Cojoc, vecina noastră
de casă, şi întrebând-o dacă m-a văzut cumva, aceasta i-a spus: „Tu Ileană,
Costică mergea pe cărare spre fântână, fugi să nu păţească ceva!”. M-a găsit cu
burta pe buduroiul fântânii, uitându-mă în apă, cum fac şi acum! M-a luat de
cămăşuţă în sus, ca să nu mă sperii! Vai, mi-a spus mama, parcă s-a întâmplat
ieri. Am nişte emoţii grozave! Când mi-a povestit, m-a cuprins un straşnic
plâns pe dinăuntru! Câtă grijă la o mamă şi cum nu uită nimic! Nici un amănunt!
Când spui mamă, spui un univers! Când spui femeie, spui viaţă! Când spui
soţie, spui speranţă! Ea, femeia, mama, soţia, gospodina, umple totul: casa,
lucrarea, bucuria, fericirea, văzduhul, cerul!
Doamne, ce
fiinţă este femeia! Dacă ar şti ea însăşi cât este de valoroasă! Dar s-o lăsăm
aşa, mai bine să nu ştie, pentru că în final ea este o taină a lui Dumnezeu
printre noi, oamenii.
Să nu fim
barbari cu femeia pentru că este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu! Să nu
uităm!
† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu