Dulceaţa privegherii

Sf. Iosif cel Nou de la Partoş ne-a chemat să gustăm dulceaţa privegherii

Sfântul ierarh Iosif cel Nou de la Partoş ne-a chemat, în seara zilei de 14 septembrie, să gustăm rugăciunea de noapte. O atmosferă de neînlocuit, la lumina lumânărilor, ne-a făcut părtaşi cu sfinţii şi împreună-rugători cu ei. Gazdă ne-a fost părintele protopop Ion Tărcuţă, în biserica parohială de la Ucea de Jos, care adăposteşte o părticică din moaştele Sfântului ierarh. Cuvântul final l-am primit din partea părintelui Matei, stareţul mănăstirii de la Şinca Nouă. Cuvânt cald, în puterea nopţii, când somnul însuşi obosise să ne mai lupte. Cuvânt pe care nu am vrut să îl ţinem sub obroc.

Natalia Corlean

Privegherea este slujba care cuprinde Vecernia mare cu Litia, continuă cu Utrenia şi de cele mai multe ori se încheie cu Sfânta Liturghie. Ea nu se face în mod obişnuit, mai bine zis aşa cum suntem noi obişnuiţi să facem slujbele, adică mai cu seamă dimineaţa, în duminici şi sărbători, iar pe la mănăstiri şi în celelalte zile de peste săptămână. Ci slujba privegherii se face o parte din seara care precede ziua praznicului şi o parte din noapte.

De strajă pentru înmulţirea rugăciunii

Se numeşte priveghere pentru că suntem toţi chemaţi să priveghem, adică să fim cu luare aminte, să fim treji. E firesc ziua să fii treaz. Spune psalmistul că se scoală omul la muncă, de dimineaţa până seara. Asta înseamnă că el este treaz, căci numai când este treaz poate să muncească. Iată că noi suntem chemaţi din când în când să fim treji şi atunci când alţii dorm. Spune Sf. Ioan Gură de Aur că rugăciunea din cadrul privegherii este cea mai dulce rugăciune. Ar putea spune cineva: „Poate c-o fost dulce pentru Sfântul Ioan Gură de Aur!”. Poate aţi văzut în unele reprezentări cum Sf. Ioan se nevoia noaptea ca să fie tot mai mult în priveghere, tot mai mult treaz, să aibă mintea cât mai mult îndreptată spre Dumnezeu. Dar ca să facă aceasta, pentru că toată ziua era ostenit împlinindu-şi datoria de episcop, se lega cu funii de tavan. Din când în când oboseala îl biruia, aţipea şi îl lăsau genunchii. Însă fiind legat de funii nu cădea la pământ, ci rămânea cumva în picioare. Şi se îndrepta, şi priveghea mai departe, şi se ruga, şi apoi iarăşi osteneala trupului îşi spunea cuvântul şi mai cădea, din genunchi doar, şi iar se îndrepta, iarăşi se ruga. Ei, astfel de om a putut să spună că rugăciunea din priveghere este cea mai dulce. Şi spune el de ce: pentru că este foarte greu să te rogi ziua, când este forfotă multă, când oamenii sunt preocupaţi de fel de fel de griji, de probleme. În zgomotul acela e greu să fii liniştit, ca să vorbeşti cu Dumnezeu. Dar noaptea, când toată lumea doarme, sau cei mai mulţi dorm, aşa cum dorm şi cei mai mulţi din satul acesta, câţiva, o mână de oameni, priveghează, vorbesc cu Dumnezeu. Stau de strajă pentru ei, pentru familiile lor, pentru cei din satul acesta, din ţara noastră şi din toată lumea, pentru că, aşa cum au spus părinţii călugări retraşi în pustie, rugăciunea ţine lumea.

Mă gândeam ce frumos ar fi dacă s-ar rândui, pe la sate, începând de la numărul 1 şi continuând până la ultimul număr din sat şi apoi reluând, ca cineva din casa respectivă să stea, atunci când oamenii se culcă, să citească de exemplu Psaltirea, până la ora la care oamenii se trezesc. Şi apoi, în noapte următoare, să stea cineva din casa cu nr. 2. Şi tot aşa. Cred că satul acela, comunitatea aceea ar fi păzită de foarte multe rele. Însă, cu durere, constatăm că rugăciunea se împuţinează tot mai mult. De aceea e bine să râvnim şi să lăsăm toate la o parte atunci când auzim că undeva se înmulţeşte rugăciunea. Iată că în seara aceasta noi, aici, am înmulţit rugăciunea.


Scurtarea rugăciunii scurtează lumea

Poate că aţi observat şi dumneavoastră că Dumnezeu ni s-a descoperit nouă acum ca Sfântă Treime: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Dacă am ţine rânduiala de a citi din Sfânta Scriptură măcar câte două capitole în fiecare zi, am observa că Dumnezeu la început s-a descoperit doar ca Dumnezeu Tatăl. Poporul ales ştia că există un singur Dumnezeu, Dumnezeu Tatăl, Părintele îndurărilor. Şi au trecut ani, când a venit vremea că lumii i S-a descoperit a doua Persoană din Sfânta Treime, Dumnezeu Fiul. Până la Dumnezeu Fiul toţi ştiau că Dumnezeu Tatăl este Cel care chiverniseşte, îndrumă şi păzeşte lumea aceasta, Creatorul a tot ceea ce există. A venit vremea când oamenii au aflat că mai există o Persoană: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Atunci, Fiul lui Dumnezeu a lucrat în mijlocul oamenilor, oamenii au putut să-L vadă cu ochii lor, să-L pipăie cu mâinile lor. Şi S-a înălţat apoi la ceruri, acolo de unde a venit, şi a promis că nu ne va lăsa orfani, şi anume ne va trimite pe Dumnezeu Duhul Sfânt. Şi a venit şi a treia Persoană. Am putea spune că dacă atunci, la început, ştiam că Tatăl a lucrat, apoi a venit o vreme când Fiul a lucrat, acum este timpul când Duhul Sfânt desăvârşeşte şi sfinţeşte lucrarea lui Dumnezeu. Mă întreb: dacă a fost o vreme când Dumnezeu L-a pus pe Fiul în faţă, apoi când Fiul L-a pus pe Duhul Sfânt în faţă, ce va fi când Duhul Sfânt Îşi va încheia misiunea în lumea aceasta? Am putea spune că va veni sfârşitul lumii. Când? Nu ştim. Rugăciunea ţine lumea. Atâta timp cât pe pământ va fi rugăciune, Dumnezeu va ţine lumea aceasta.

Înmulţitori ai rugăciunii

De aceea, călugării au găsit de cuviinţă să se roage cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Se spune că la început rugăciunea aceasta se spunea mult mai lungă, şi anume aşa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Aşa au început călugării să se roage. Găsim scris la unii părinţi priveghelnici, trezvitori, cei care erau întotdeauna cu duhul prezent, treaz, că, cu vremea, rugăciunea aceasta se va scurta, arătând prin aceasta că atunci când se va scurta rugăciunea, se va scurta şi lumea aceasta. Ei au unit rugăciunea de respiraţie. Gândiţi-vă acum ce respiraţie aveau aceşti părinţi de puteau să spună rugăciunea aceasta lungă inspirând şi expirând.

La noi, constatăm că rugăciunea s-a mai scurtat. Probabil că cei mai mulţi dintre dumneavoastră (iată, majoritatea femei), n-o să ajungeţi la Muntele Athos. Dar vă spun că la Muntele Athos călugării nu se mai roagă nici cu această rugăciune – lungă, să spunem noi – ci şi mai scurtă: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Ruşii sunt cei care mai păstrează rugăciunea aşa cum o ştim noi. Noi, românii, suntem între greci şi ruşi: unii spun rugăciunea întreagă, alţii mai scurtă. Deci rugăciunea s-a scurtat şi la călugări, şi datorită faptului că omul nu mai respiră normal, ci are respiraţia tot mai scurtă. Poate şi din pricina bolii. Vedeţi că există oameni bolnavi, care respiră foarte des şi scurt, din cauza inimii, sau a plămânilor.

Ce vreau să spun prin acestea? Că seara aceasta nouă ne-a dat prilejul să înmulţim rugăciunea. Şi vă îndemn, atunci când sunteţi la privegheri, să vă faceţi rost de metaniere. Pentru că este obositor să stai, iată, deja 5 ore, mai ales noaptea. După o zi de osteneală e mai greu să stai treaz, în priveghere, să poţi să fii atent şi la ce se cântă la strană, ca să slujeşti şi tu împreună cu preotul. Dar ca să poţi te menţii treaz, şi să susţii şi tu rugăciunea din biserică, şi să înmulţeşti şi rugăciunea, poţi să spui, pe metanier, stând la locul tău în biserică, „Doamne Iisuse…”. Fiecare spune pentru el, şi nu numai pentru el, căci rugăciunea aceasta îi cuprinde pe toţi. De aceea vă îndemn să faceţi asta, ca să staţi mult mai uşor, şi rugăciunea să fie dulce, cum spune Sf. Ioan Gură de Aur.

Părintele Arsenie Boca numea această rugăciune rugăciunea cu care se mântuiesc călugării. Toţi oamenii suntem chemaţi la mântuire şi toţi trebuie să ne rugăm ca să ne mântuim. Nimeni să nu facă socoteli greşite că se va mântui stând în fotoliu. Doar dacă fotoliul îi devine loc de nevoinţă, în înţelesul că are neputinţe, e bolnav şi trebuie să stea acolo. Dar noi, ceilalţi, care, slavă lui Dumnezeu, putem să ne mişcăm, atunci când suntem chemaţi la rugăciune suntem datori să venim să ne rugăm, ca să ne mântuim. Şi cum spuneam, ca să putem să ne mântuim, haideţi să înmulţim rugăciunea în lumea aceasta. Pentru că nu o să se organizeze, cum spuneam la început, să stea câte cineva, cum stă, în câte un sat, noaptea, câte un paznic care umblă. Uite, paznicul acela ar putea să zică toată noaptea „Doamne Iisuse…”, pentru toţi oamenii care dorm. Să vedeţi ce somn dulce au oamenii dacă cineva se roagă pentru ei! Nu se va face lucrul acesta, dar putem noi să facem, măcar atunci când, iată, Biserica ne adună.


O lucrare care nu este a noastră, dar este pentru noi

Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, ale cărui moaşte le avem în catedrala de la Timişoara şi o părticică aveţi şi dumneavoastră (iar prin părticică îl aveţi întreg) aici, în biserică, ne-a chemat la rugăciune. Toţi câţi suntem aici am fost învredniciţi de Dumnezeu să ne putem ruga. Poate să întrebe cineva: „De ce atâta? Nu ajungea o oră, şi apoi să mergem să şi noi ne odihnim? Mâine e zi de lucru, avem atâtea de făcut…” Aş putea să spun că nu ajungea. Dar ajunge câtva? Ştiţi cât ajunge? Atât cât am făcut. Dacă a trebuit să facem 5 ore, înseamnă că pentru 5 ore am fost noi chemaţi.
Pentru ce am privegheat? Nu ştim noi pentru ce. Putem să ne dăm cu părerea: spre iertarea păcatelor, spre înaintare în viaţa duhovnicească, spre liniştea sufletească, spre sănătatea trupească… Am putea să dăm răspuns la această întrebare fiecare după inima lui. Eu cred totuşi că fiecare priveghere, fiecare rugăciune pe care o facem noi, Dumnezeu ştie la ce va fi rodnică. Noi avem impresia că noi ne rugăm, că noi suntem rugătorii şi cei care stau treji. Să ştiţi că nu. Dumnezeu este cel care lucrează prin noi. Nimic nu putem face noi. Lucrarea din seara asta nu este a noastră, este a Domnului.

De ce priveghem?

De ce Domnul ne-a pus să priveghem? Am putea spune că a vrut să cinstească pe prietenii Săi, sfinţii. Iată că unul dintre ei este Sfântul Iosif de la Partoş. N-a trăit în vremea noastră aici pe pământ. Au trecut de atunci deja spre 400 de ani. Şi iată că din 1950, de când Biserica noastră Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor (nu că atunci el a devenit sfânt, ci de atunci noi îl putem cinsti ca sfânt), an de an, pe 15 septembrie, credincioşii se adună să-l cinstească pe Sfântul Iosif. A fost în primul rând călugăr. După aceea a fost chemat la treapta arhieriei, dar el s-a făcut călugăr. Pentru un călugăr, atunci când devine călugăr, nu mai există nimic altceva. E ca şi când a câştigat lumea aceasta şi totodată e mort pentru ea, iar prin aceasta a câştigat un loc în Împărăţia lui Dumnezeu. Se zice că a fost aromân, vlah. A vieţuit câţiva ani buni în Muntele Athos. A primit duhul acesta, câştigat prin rugăciune, nevoinţă şi post, cum spune troparul lui. (Să ştiţi că în nevoinţă intră şi timpul acesta pe care noi acum, noaptea, îl dăruim lui Dumnezeu.) Sfântul Iosif a avut multe nopţi de rugăciune. De aceea s-a rânduit şi aici, în Ucea de Jos, să facem noaptea slujba lui. Căci am fi putut face dimineaţă, cum facem în celelalte sărbători sau duminici. Dar am rânduit să facem noaptea, pentru că Sfântul a iubit mai mult timpul de noapte pentru rugăciune.

Toţi călugării în Muntele Athos îşi închină pentru rugăciune noaptea. Cum spuneam, pentru că noaptea e multă linişte. Nu aveţi posibilitatea să ajungeţi, dar să ştiţi şi să simţiţi, dacă vă puteţi aduce aminte acum momentul din timpul Liturghiei când era Prefacerea, când se cânta la strană „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim…” şi preotul se ruga în altar să se prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului, atunci a fost un moment… ca în Muntele Athos! Gândul acesta mi-a venit atunci. Deci, dacă vă puteţi aduce aminte momentul acela, puteţi şi să vă daţi seama cum trăiesc călugării noaptea, atunci când se roagă.

Şi-a încheiat Sfântul Iosif viaţa aceasta la o vârstă înaintată, peste 80 de ani. Mă gândesc acum, câtă rugăciune a adunat el în viaţa lui! Pentru sine, dar şi pentru noi toţi. Să ştiţi că noi, dacă acum suntem aici, suntem pentru că Sfântul, cândva, cu 400 de ani în urmă, s-a rugat şi pentru noi, cei care în seara aceasta L-am lăudat pe Dumnezeu în ziua pomenirii lui. La fel se întâmplă şi la alte privegheri, când noi suntem în rugăciune, cinstind pe sfinţii lui Dumnezeu, suntem cuprinşi în rugăciunile lor încă de când ei erau pe pământ. Ei, acum este rândul nostru, să continuăm şi noi această nevoinţă, să ne rugăm şi noi, şi să dorim, şi să căutăm, şi să cerem momentele acestea de rugăciune, în care Dumnezeu sălăşluieşte acolo unde este linişte, unde este pace, unde este nădejde, unde este credinţă. Şi, poate vă aduceţi aminte cuvântul Părintelui Teofil: „Unde e Dumnezeu, nici un lucru nu e rău”. În seara aceasta S-a coborât Dumnezeu, prin ceea ce am făcut noi, aici, în mijlocul nostru, înlăuntrul nostru, împreună cu sfinţii lui Dumnezeu. Se zice că atunci când se slujeşte Sfânta Liturghie sunt de faţă toţi îngerii. Nici nu ne putem închipui câţi sunt. Sunt împreună cu noi slujitori. Şi când este aşa, nu se întâmplă nici un rău. Dar câţi dintre cei care sunt dincolo de locul acesta sunt în primejdii? Mulţi. Niciodată în biserică nu o să se întâmple ceva rău, pentru că aici este Dumnezeu. Iar unde este Dumnezeu nu e nimic rău.

Cu gândul acesta, să încheiem aceste 5 ore de rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu, mulţumirea noastră, dar şi cererea pe care noi am adus-o înaintea lui Dumnezeu pentru sănătatea sufletească mai cu seamă, apoi pentru cea trupească, pentru bunul mers în lumea aceasta, al nostru, al familiei noastre, al conducătorilor noştri, al întregii lumi, ca să fie pace, sănătate şi linişte, ca să ne putem ruga şi noi, la rândul nostru, pentru mântuirea noastră. Amin.

Protosinghel Matei Bilauca

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011