„Zbor deasupra unui cuib de năuci” sau Unde nu-i lege e tocmeală

În înţelepciunea populară există zicala „am trăit s-o văd şi pe asta”. Poate de aceea tot ce se întâmplă în jurul meu nu mă mai miră deloc. Sunt sigur că, la cataclismele sociale care devorează simpla bucurie de a trăi a românilor, o simplă declaraţie pare a fi doar o infimă picătură a unui tsunami devastator.

O declaraţie mai mult decât ciudată
În urmă cu câteva zile m-a frapat o declaraţie făcută de către „pionul principal” al societăţii noastre româneşti. Nu pentru că ar fi existat o incoerenţă în afirmaţia sa, sau o greşeală gramaticală, nici pentru că ceea ce spunea nu ar fi o realitate cotidiană, ci pentru că lovea în însuşi principiul ordinii morale. Venea din partea unei autorităţi care are în special atribuţia de a veghea la păstrarea ordinii morale şi disciplinei sociale a neamului meu.
Ideea este simplă şi poate fi redusă la cuvintele: „fiecare să se descurce cum poate”; sau, ca să folosim un limbaj de maidan: „scapă cine poate”.
Ceea ce mă nemulţumeşte îngrozitor este faptul că acest dicton vine să suprime ideea unei ordini morale care este de sorginte dumnezeiască, înlocuindu-o cu una de tip mafiot omenească, dar care este de sorginte diavolească. Cu alte cuvinte, mai angelic spus, într-o lume morală în care nu poţi răzbi folosindu-te de armele corectitudinii, te poţi ajuta de orice mijloace, inclusiv de cele imorale, pentru a putea răzbi. Iar după ce ţi-ai împlinit scopul, poţi să declari mulţumit şi să te justifici prin cuvintele „se poate şi aşa”, fără ca apoi să atragi dezacordul mulţimii.

Responsabilitatea cuvântului
Poate mulţi veţi spune acum că această declaraţie nu are un rol foarte important în formarea de conştiinţe. Şi cred că foarte mulţi dintre voi aţi trecut-o cu vederea. Dar vreau să fiţi foarte atenţi la rolul pe care cuvintele îl joacă în viaţa noastră.
Cuvântul este asemenea unei seminţe. Cât este de mică şi neînsemnată o sămânţă? Aproape că nici nu o bagi în seamă. Dar în momentul în care această sămânţă cade într-un pământ fertil, face să crească din ea uneori chiar un arbore imens, care îşi va înfige rădăcinile adânc în pământ şi îşi va înălţa coroana umbrind totul dedesubtul său. Nebăgată în seamă la început, ea devine mai târziu un important element al unui întreg ecosistem. Cu siguranţă că poate avea efecte benefice dacă sămânţa este bună şi se doreşte să rodească în acel pământ. Dar ce se întâmplă dacă sămânţa este rea, iar ceea ce creşte din ea va produce efecte negative?

Obişnuinţă contagioasă
Astfel de declaraţii aruncate la întâmplare pot determina schimbări de comportament nu numai la nivelul relaţiilor interumane, ci chiar la nivelul relaţiei noastre cu Dumnezeu. Dacă îmi este permis să mă descurc oricum, folosindu-mă de orice mijloace pentru a-mi împlini scopul, la nivelul relaţiei mele cu semenii, atunci de ce nu aş încerca acelaşi lucru şi cu Dumnezeu?
Aşa se face că, dacă ne obişnuim cu astfel de practici la nivel interpersonal uman, vom ajunge să considerăm a fi normale astfel de practici şi la nivel spiritual, gândind că până la urmă şi Dumnezeu este doar un simplu partener într-o afacere a noastră personală. Şi aceasta pentru că fiinţa ta duplicitară se ghidează exact după aceleaşi principii pe care ţi le-ai indus la un moment dat.

Dumnezeu nu poate fi trişat
Dar ştiţi ce este foarte ciudat? Că în creştinism Dumnezeu nu poate fi trişat. Pe Dumnezeu nu-L poţi fenta, ca pe ceilalţi. La Dumnezeu nu merge cu „lasă că merge şi aşa” sau „descurcă-te cum poţi, numai să reuşeşti”. Lui Dumnezeu nu-i plac şmecherii sau „descurcăreţii”. Pentru că lui Dumnezeu nu-i plac mediocrii. Şi ştiţi de ce nu-i plac? Pentru că ei cred că se pot „descurca” în viaţă îmbinând cele două realităţi, lumească şi spirituală, după bunul lor plac. Aceşti „descurcăreţi”, aceşti şmecheri, aceşti mediocrii nu vor putea niciodată să se ridice la înălţimile spirituale pentru că nu mai au aripi sau, dacă le-au avut, şi le-au tăiat. Şi fără aripi nu mai au entuziasmul de a se ridica spre înălţimi.
Ceea ce este mai rău este faptul că ei nu realizează că neavând aripi nu zboară, ci se târăsc asemenea unor viermi pe un pământ mizerabil plin de mocirlă. Şi chiar dacă nu fac stricăciuni, ei tot sunt în mocirlă, pentru că nu reuşesc să zboare.

Nu vă târâţi, zburaţi!
De aceea eu vă îndemn să nu încercaţi să vă descurcaţi oricum în viaţă. Nu fiţi descurcăreţi cu orice preţ. Căci chiar dacă aţi fi şmecheri profesionişti, pe Dumnezeu tot nu o să-L puteţi trişa. De aceea vă doresc să vă redescoperiţi aripile cu care să puteţi zbura lin, dar într-o ordine perfectă, spre cer.

Pr. Iosif Ciolan

Fiţi atenţi la baobabi!

Într-adevăr, pe planeta micului prinţ se găseau, ca pe toate planetele, şi ierburi bune şi ierburi rele. Prin urmare, seminţe bune, de ierburi bune şi seminţe rele, de ierburi rele. Numai că seminţele n-ai cum să le vezi. Ele dorm în tainiţa pământului, până când i se năzare câte uneia să se trezească. Atunci începe să se întindă şi scoate la soare, mai întâi cu sfiiciune, un firicel plin de farmec şi nevătămător. Dacă e vorba despre un fir de ridiche ori de trandafir, îl poţi lăsa să crească-n voia lui. Dar dacă-i vorba despre o plantă rea, trebuie s-o smulgi numaidecât, chiar din clipa în care ai descoperit-o. Or, pe planeta micului prinţ se aflau nişte seminţe îngrozitoare… seminţele de baobab. Pământul planetei era plin de ele. Iar de un baobab, dacă prinzi de veste prea târziu, nu te mai poţi descotorosi niciodată. Năpădeşte întreaga planetă. O străpunge cu rădăcinile. Şi dacă planeta este prea mică, şi dacă baobabii sunt prea mulţi, o fac să sară-n aer.
- E ceva ce ţine de disciplină, mi-a mărturisit mai târziu micul prinţ. După ce te-ai dichisit de dimineaţă, trebuie să dichiseşti cu grijă şi planeta. Trebuie să te străduieşti să smulgi întotdeauna baobabii, de îndată ce-i deosebeşti de tufele de trandafir, cu care se aseamănă mult, când sunt foarte mici. E o treabă foarte plicticoasă, dar foarte uşoară. (...) Uneori, de laşi o treabă pentru mai târziu, nu-i nici o pagubă. Când e însă vorba de baobabi, întotdeauna se întâmplă o groaznică nenorocire…

Antoine de Saint Exupéry, Micul Prinţ

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 50 - martie 2011