Nu poţi fi blând şi smerit până nu te muţi în Iisus

Blândeţea şi smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnă, nu le avem odihnă decât prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana lui Iisus îşi răsfrânge blândeţea şi smerenia Sa prin noi şi aşa se face linişte, altfel nu se face. Dar ce să înţelegem că toată odihna lui Iisus, care n-avea loc unde să-Şi plece capul, şi pe care nu L-a văzut nimeni râzând, dar plângând adesea, cum glăsuieşte tradiţia, toată odihna lui Iisus nu-i decât o cruce a iubirii şi sfâşiere de milă, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui Lazăr, o sudoare de sânge ce picură ca apa şi încă o zguduire în suflet, când avea Iuda să-L vândă.
Şi totuşi, Iisus avea o „odihnă", odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise şi se va împlini deplin, oricât vor scrâşni împotrivă porţile iadului. Dar să luăm model un om dintre noi, Sfântul Ioan Gură de Aur, care mărturiseşte că: „mai multe sunt furturile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea".
Liniştea, odihna, nu ţi-o dă decât dorul de a îmbrăţişa destinul Său, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri. Deci nu poţi fi blând şi smerit cu inima, până nu ieşi din tine şi te muţi în Iisus. În tine eşti trufaş şi tulburat, în Iisus eşti blând şi smerit şi odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna noastră, de aceea El se îmbie mereu tuturor necăjiţilor şi vameşilor lumii, să le fie dulamă, să le fie inimă, să le fie ideal în viaţă.

Părintele Arsenie Boca

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 47 - decembrie 2010