Subminarea familiei creştine în numele libertăţii

Una din problemele cu care se confruntă Biserica astăzi este subminarea familiei creştine. Vedem mulţimea divorţurilor, a căsătoriilor „de probă”, a căsătoriilor mixte, numărul crescând de avorturi şi de copii abandonaţi, toate acestea fiind bazate pe noţiunea de „libertate”: „eşti liber să trăieşti cum vrei!”. Despre consecinţe însă nu vorbeşte nimeni.

Sub pretextul libertăţii
Cea mai veche definiţie dată de un filosof libertăţii îi aparţine lui Aristotel, care ne spune că „libertatea este raportul dintre conştiinţă şi voinţă”. În Evanghelie libertatea se identifică cu Adevărul: „Adevărul vă va face liberi” (In. 8,32) iar Adevărul este Hristos, pentru că Mântuitorul este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14,6). Tot Sf. Scriptură ne îndeamnă să nu folosim libertatea ca pretext pentru satisfacerea patimilor personale: „trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ răutăţii...” (1 Petru 2,16). Sf. Apostol Petru ne atrage atenţia să nu ne lăsăm amăgiţi de cei care „făgăduiesc libertatea, când ei înşişi sunt robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruieşte aceea te şi stăpâneşte” (2 Petru 2,19).
Într-o pastorală din anul 2000, Părintele Patriarh Teoctist spunea: „În familie trebuie să înceapă vindecarea societăţii de neajunsurile ei. În familie, din pilda părinţilor, învaţă copilul dragostea, credinţa, bunătatea, deosebirea dintre bine şi rău şi respingerea răului... Dar pentru izbândirea acestei lucrări este nevoie de restaurarea şi consolidarea familiei creştine, de revenirea părinţilor la duhul Evangheliei...”.

Sub masca „drepturilor” omului
Este important să înţelegem şi faptul că atunci când vorbim de subminarea familiei noi vorbim de fapt de subminarea Bisericii. Etimologic vorbind, cuvântul „biserică” înseamnă „adunare” şi gândindu-ne la cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care numeşte familia creştină „biserica cea mică” (adunarea cea mică), vedem lucrurile într-o altă lumină. „Biserica mică” este parte constitutivă a „Bisericii mari” şi luptând să o subminez pe una nu pot să nu o subminez şi pe cealaltă. Putem spune, deci, că cei care luptă pentru subminarea „adunării celei mici”, luptă de fapt pentru subminarea „adunării celei mari”. Iar duşmanii de azi ai „adunării” sunt cu atât mai cumpliţi cu cât se ascund sub masca aşa-ziselor „drepturi ale omului”: dreptul la libertate, dreptul la viaţă, dreptul la credinţa personală, dreptul la libera informare etc.

Libertatea = responsabilitate
În virtutea libertăţii cu care omul a fost dăruit încă de la început de Dumnezeu avem şi noi azi datoria de a arăta ce alegem: libertatea în Hristos sau „libertatea poftelor noastre”. Să fiu liber însemnă să fiu responsabil, pentru că libertatea implică răspunderea – suntem răspunzători pentru alegerile făcute. Stă în puterea omului să aleagă viaţa sau moartea, binecuvântarea sau blestemul. Hristos stă la uşă şi bate, iar noi suntem liberi să-i deschidem sau nu. Putem să devenim liberi sau putem să devenim robi ai propriilor noastre „libertăţi”. Părintele Teofil spunea: „Dragă, libertatea, în general, este bună dacă ştii cum să o foloseşti. Dacă nu ştii cum să o foloseşti, nu-i bună libertatea, că devine înrobire.” Iar mai departe zice: „Libertatea de astăzi a adus şi rele pe care noi nu le-am avut înainte… Mă refer aici la pornografie, la avort şi la homosexualitate. Înainte erau condamnate! Acum sunt libere. Iată deci „libertatea” care aduce înrobire”. Să nu uităm: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos." (1 Corinteni 6,12).

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010