Avem, oare, dreptul să cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună?

Viaţa în Hristos este marele dar al Învierii, este darul vieţii celei noi şi al iubirii Sfintei Treimi. Tot ce avem noi în această lume este un dar al lui Dumnezeu, şi noi ştim că orice dar presupune şi un răspuns din partea noastră, o angajare, o folosire a acestuia. Darurile lui Dumnezeu nu sunt nişte simple cadouri impersonale, dăruite dintr-o milă compătimitoare, ci sunt daruri pline de mireasma iubirii jertfelnice a Sfintei Treimi, care dau sens existenţei noastre. (…)

Dar, din păcate, noi nu punem în lucrare, nu folosim ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, nu dorim darurile Sale plătite cu Scumpul Sânge al Fiului Său, ci ne alipim de bunurile şi plăcerile trecătoare ale acestei lumi, jignind bunătatea Dăruitorului nostru. Cultura divertismentului, hoţia, răutatea, invidia, egoismul, neîncrederea intoxică societatea noastră. Tinerii debusolaţi sunt acum educaţi de mas media. De la deznădejde se trece uşor la sinucidere. Familia creştină suferă, ca şi societatea, de o profundă criză. Şi cum altfel ar putea sta lucrurile când desfrânarea a devenit nota generală a mediilor care ni se impun, dar şi în care ne complăcem să trăim. Putem, oare, să avem o viaţă creştină, spurcându-ne mintea cu imaginile deşănţate din reviste, ziare şi televizor? Mai poate, oare, supravieţui familia, atâta vreme cât soţul sau soţia se alipesc cu inima şi cu simţurile de idolii micului ecran? Avem, oare, dreptul să mai cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună pentru copiii noştri, dacă noi înşine nu ne străduim să le fim modele de înfrânare şi de virtute?

Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia. Bunăoară, i-am închinat noi, oare, Domnului primele noastre gânduri ale fiecărei zile şi sufletul nostru curăţit permanent de zgura păcatului prin Sfânta Taină a Spovedaniei? Trăim noi, oare, cu dorul împărtăşirii Trupului şi Sângelui Mântuitorului? Unde sunt frica de Dumnezeu, milostenia, smerenia şi dragostea creştinească?

Şansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri şi pocăinţă înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care aşteaptă să-I dăm inimile, pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său cel Sfânt.
Să ne străduim să punem în lucrare darurile Învierii şi să nădăjduim că puterea lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, va revigora şi trezi neamul nostru atât de încercat. Mai mult ca niciodată, greutăţile ne apasă şi ştim că doar mila lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cerem stăruitor, cu lacrimi, cu umilinţă şi cu post, ne poate scoate din toate necazurile, ispitele şi încercările ce ne împresoară.

Fragment din Pastorala de Sfintele Paşti 2010 a IPS Laurenţiu,
Mitropolitul Ardealului

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010