Fila de jurnal la moartea Părintelui Teofil

29 octombrie 2009. Vestea a venit brusc, dimineaţa, dupa ce Părintele Teofil trecuse la cele veşnice în noaptea ce abia se destrămase. Nu avusesem o relaţie foarte directă, personală, cu Părintele, deşi îi ascultam predicile, îi citisem din cărţi sau biografia, luasem în câteva rânduri binecuvântare de la dânsul sau sfat în momente de cumpănă. Şi totuşi... m-a copleşit tristeţea. M-au inundat lacrimile. Era şi mila pentru suferinţa din ultimele săptămâni de boală. Dar... mai era ceva, ceva mult mai mare. Simţeam golul lăsat de părintele în urmă. Ştiu că atunci când un om cu viaţă sfântă pleacă la Domnul câştigul este mai mare decât pierderea, în sensul că rugăciunea lui, de lângă tronul ceresc, se revarsă cu mai mare belşug şi putere asupra noastră, a celor rămaşi aici. Dar acum încă nu pot înţelege... Acum mă copleşeşte tristeţea pierderii. Odată cu plecarea Părintelui Teofil noi am rămas cu mult mai singuri şi mai săraci. Simt cum o stare de doliu se răspândeşte de la Mănăstirea Sâmbăta în cascade, se întinde peste Ţara Făgăraşului şi cuprinde toată ţara...

***

Am ajuns şi seara acestei zile... e ora 22 şi încă lucrez. Caut pe internet poze cu o anumită mănăstire şi văd între imaginile afişate una cu Părintele Teofil înveşmântat în mov, cu crucea de lemn în mână. Privesc atent poza... deşi cu părul cărunt şi în vârstă, pare atât de plin de energie; cu ochii fără lumina vederii trupeşti şi acoperiţi aproape în întregime de pleoape şi totuşi iradiind de pe chip un fel de bucurie şi lumină pe care nu poţi să nu le sesizezi. Fac clic şi poza se află în drept cu un interviu luat părintelui. Citesc titlul: „Pentru ce sunteţi trişti?” În primul moment nu sesizez ideea şi urmăresc curgerea frazelor din interviu: părintele vorbeşte despre faptul ca ortodoxia nu pune accentul pe tragismul suferinţei Mântuitorului, ci pe bucuria Învierii. Frazele în cuvinte simple dar ferme, limpezi, pline de convingere îşi urmează una alteia şi pe nesimţite ajung la sfârşitul interviului care se termină reluând fraza din titlu: „Pentru ce sunteţi trişti?” Şi Părintele adaugă: „Domnul Hristos nu vrea să stăm în întristare, ci vrea să fim în bucurie”. Si atunci mă luminez... Titlul acesta, atât de direct şi de potrivit la starea de tristeţe din ziua aceasta marcată de vestea trecerii lui la Domnul!... Iată că seara, după o întreagă zi marcată de tristeţe, vine acest cuvânt, chiar din partea părintelui, ca să înlăture tristeţea, să ne amintească credinţa lui în Înviere şi bucuria care izvorăşte de aici şi copleşeşte orice durere şi suspin. Iar Părintele Teofil, acum, după moarte, mai mult decât oricând, este aproape de această bucurie a Învierii. De aceea noi nu trebuie să fim trişti, ci să ne lăsăm, acum mai mult decât când se afla trupeşte printre noi, cuprinşi de bucuria lui de a-L fi întâlnit în sfârşit pe Domnul. Dacă până acum Părintele ne transmitea bucuria Învierii prin cuvântul şi prezenţa lui, acum a venit momentul ca noi să ne bucurăm de bucuria lui, să participăm la această bucurie a lui care a fost astăzi cuprinsă în veşnicia lui Dumnezeu.

Amalia Dragne

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 34 - noiembrie 2009