Pelerinaj în Ţara Făgăraşului

Dragostea părintească. Nu conteneşte să mă uimească smerenia şi dragostea pe care Dumnezeu o sădeşte în inima părinţilor în faţa copiilor lor. Spun aceasta pentru că pelerinajul la mănăstirile din Ţara Făgăraşului l-am făcut în urma unui telefon dat din maşină tatălui meu: „Ai nevoie de ceva? Vrei să trec pe la tine?“ „Doar dacă vrei să mă vezi, pentru că nu am nevoie de nimic“, răspunse el. Spunându-i că vreau să văd mănăstirea de la Şinca Veche, mă îndeamnă: „Mai bine du-te şi vezi şi mănăstirile de la Dejani şi Berivoi, şi ne vom vedea altă dată“. Şi lăsând la o parte dorul de a-şi vedea fiul, îmi dă îndrumări pentru drum. Mi-am continuat călătoria prin minunata Ţară a Făgăraşului, în care am copilărit şi mi-am trăit tinereţea, dar de care a trebuit să fiu despărţit pentru a-i vedea adevărata frumuseţe, frumuseţe care odată descoperită creează dependenţă.

BERIVOI. Având tovarăşi de drum Acatistul de mulţumire şi povestirile despre părintele Paisie Aghioritul relatate de un bun prieten, am ajuns pe drumul spre Mănăstirea „Sfântul Andrei” de la Berivoi. Tacit se pare că ne luase de ghid şi o maşină cu număr de Bucureşti, şi ne gândeam cât de minunat uneşte oamenii drumul spre mănăstire. Au început să apară răzleţ mici căsuţe de vacanţă şi, spre dezamăgirea noastră, maşina cu număr de Bucureşti dezertează în favoarea unei pensiuni. „Ştiţi ce a făcut părintele Paisie când turiştii au început să-l deranjeze cu tumultul lor?” mă întreabă tovarăşul de călătorie. A pus un indicator: „Spre mănăstire” şi în sens invers ,,Spre distracţie”!
Când vrei să caracterizezi o mănăstire succint spui repede „e un colţ de rai”. Atâtea colţuri de rai şi totuşi nu reuşim să întregim Raiul cel adevărat, pentru că omenirea se pare că preferă să îndoaie aceste colţuri ca pe cele ale unei cărţi, doar ca să însemneze lucrurile aşa zis importante: casa de vacanţă de lângă mănăstirea…
Intrăm cu bucurie şi descoperim că ne aflăm nu în mănăstire, ci în pagini de acatist: am auzit cum foşnesc codrii, cum cântă vânturile şi apele susură tainic despre Tine, Doamne. Intrăm în zvelta biserică şi ne închinăm, apoi schimbăm câteva cuvinte cu sora de la pangar, care ne uimeşte spunând că obştea mănăstirii numără două suflete. Mă gândesc: oare nu cumva şi noi, preoţii de mir, avem o oarecare vină în scăderea vocaţiei monahale? Noi suntem pepiniera în care ar trebui să crească mlădiţele monahismului. Ne bucurăm să mergem în megapelerinaje cu autocare burduşite de oameni, dar întorşi uităm să înmuiem inimile mirenilor cu dorul de trăire monastică.

DEJANI. Plecăm în grabă spre mănăstirea Dejani. Trecem prin nelipsitul sat de vacanţă şi ne punem pe urcat. Începem să gustăm cu adevărat pelerinajul. Într-un loc, vegetaţia a acoperit parapetul pe care era trecut indicatorul spre mănăstire şi deviem pe un drum forestier. Rugăciunea ne salvează şi ne deschide calea spre întoarcere: pocăinţa. Sufletul semeţ nu merge în pelerinaj, face doar excursii ştiinţifice. Lăsăm maşina şi facem un mic urcuş. Hotărât lucru, asta-i mănăstire în care să fugi de lume. Ajungem şi exclamăm: aici este Rohia! Şi nu greşim deloc dacă mănăstirea Dejani o numim Rohia Ţării Făgăraşului. Înconjurată de munţi semeţi şi brazi – lumânări pe altarul luptei de veacuri a făgărăşenilor pentru credinţă, nu poţi să vezi Mănăstirea Dejani decât ca pe o născătoare de sihaştri, de noi făclii care să lumineze sufletele amorţite în pâcla plăcerilor. Parcă-i vezi pe pustnici coborând din munţi duminica la Liturghie şi un nou Cuvios Zosima care să le scrie viaţa ascunsă oamenilor.
Intrăm în biserica mare şi ne închinăm. Suntem îndemnaţi să intrăm şi în biserica cea mică. Rămânem ţintuiţi la uşă de frumuseţea picturii proaspete care parcă te înglobează, te face să pluteşti, să călătoreşti alături de sfinţii veşnic prezenţi la sfintele slujbe. Minunată pictură. Mirosul de lac proaspăt ne trezeşte din reverie - biserica se pregăteşte de sfinţire (în luna octombrie 2009, ne lămureşte un părinte). Totul este nou, strănile nici nu sunt încă fixate, catapeteasma-şi aşteaptă icoanele, sfânta masă monumentală - dornică să odihnească moaşte de martir şi să suporte ,,greutatea” Duhului ca o esenţă de trandafir atât de suavă şi de gingaşă. Adevărat Biserică-Mireasă care-şi aşteaptă nunta cu Mirele Nestricăcios, aşa cum zice acatistul.

BUCIUM. Plecăm spre mănăstirea Bucium, având în inimă frumuseţea descoperită şi gândindu-ne că mergem să vizităm mănăstirea unde au fost arşi în biserică mulţimea de călugări fugari în faţa prigoanei lui Buccow. Interlocutorul meu spune: „Greu trebuie să mai fie să poţi fi stareţ peste sfinţi, pentru că toţi martirii sunt acolo, în mănăstire, participă la slujbe, sunt obştea nevăzută alături de cea văzută.”
Este vreme de vecernie. Odată intraţi în biserică păşim în altă lume, cea cerească. Citirea la stană cu o voce adevărat părintească şi blândeţea îngerească surprinsă în privirile sfinţilor din frescă te transpun. Simţi forţa, vitalitatea bărbătească a călugărilor, în asta stă diferenţa faţă de mănăstirile atât de îngrijite, înflorate şi cochete ale maicilor, care te cuceresc pe loc. Trăirea aceasta atât de frumoasă, dar care este parcă atât de dură, te loveşte în piept ca un bolovan lăsându-te fără aer, ca mai apoi să auzi: Hei, mântuirea e luptă dură, bărbătească, nu amorţire!

ŞINCA VECHE. Fugim repede către Şinca Veche, ne închinăm în bisericuţele din stâncă şi rememorez fragmente din povestirile pe care le auzeam în discuţiile adulţilor, pe când eram micuţ, cu referire la existenţa peşterilor. Pe atunci parcă se intra târâş pe burtă, sau prin turla mare. Mănăstirea te farmecă prin ineditul şi pitorescul ei. În biserică maicile citesc la strană. Intrăm şi primul pas ne ţintuieşte pe loc - zgomotul făcut de pantof pe duşumea le face pe toate să tresară ca nişte căprioare speriate de un vânător sângeros. Cititoarea se opreşte pentru câteva fracţiuni de secundă şi reia firul întrerupt. Am rămas nemişcaţi, neîndrăznind nici măcar să respirăm, regretând faptul că am dat buzna în tihna şi liniştea lor, uitând de evlavia pe care trebuie să o avem.

HRANĂ PENTRU SUFLET. Alergând pe şoseaua spre Braşov descoperim că nu am mâncat în această zi de vineri şi totuşi foamea nu a fost duşmanul nostru. Cât te mai chinuie când nu faci nimic şi creezi drum spre frigider cu gândul că „Aş vrea ceva”! Nu numai cu pâine se va hrăni omul… Ajungem acasă la 2.30 dimineaţa şi vreau să-mi capăt repede somnul, dar nu reuşesc. Prea multe văzute şi trăite pentru a te despărţi atât de repede de ele. Odihna o capăt abia sâmbătă dimineaţa în Liturghie, unde aflu şi dulceaţa aşezării tuturor trăirilor.

Pr. Nicolae Bărăgan – Grădiştea, jud. Brăila

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 32 - septembrie 2009