Un zmeu buclucaş

Pe maidanul de la marginea satului era agitaţie multă. Trecuse binişor de ora amiezii. Copiii, ca nişte furnicuţe grăbite, cu mânuţele lor încărcate de lucruşoare, se îndreptau aproape fugind spre locul unde va avea loc cel mai mare eveniment al verii: concursul de creat şi înălţat zmeie.
Matei, împreună cu Maria şi Andrei, ajunseseră cu mult înaintea celorlalţi. De pe culmea dealului priveau în vale, spre sat, cum puhoaie de copii urcau grăbiţi poteca ce ducea spre vârful dealului. Matei, ducându-şi mâna streaşină la ochi, nu-şi putu reţine un zâmbet ironic şi spuse, aproape şoptind, ca nu cumva să fie auzit: “Degeaba vă grăbiţi! Eu o să câştig concursul acesta!” Maria şi Andrei se întoarseră spre el şi îl priviră întrebător.
- N-am spus nimic! le răspunse Matei.
Şi apoi se îndreptă spre locul unde aveau înşirate pe jos obiectele necesare pentru confecţionarea zmeului. Maria şi Andrei îl urmau de aproape, vădit supăraţi.
- Matei, doar ştii că suntem o echipă, replică Maria. Şi dacă vom lucra
bine împreună, vom câştiga. “VOM câştiga!”, apăsă ultimele cuvinte Maria.
- Bine, bine, vom câştiga! răspunse Matei. Şi continuă în gând: ”Dar eu voi fi cel mai bun!”.
Momentul mult aşteptat sosi. O trâmbiţă veche şi răguşită, mânuită nu prea bine de un ţânc de câţiva anişori, anunţă începerea concursului. Fiecare echipă, formată din câte trei copii, începu să-şi creeze propriul zmeu. Frumoase, cu forme năstruşnice, cu cozi inimaginabile şi interminabile, cu ochi înfiorători sau blânzi, cu guri pictate care păreau atât de ameninţătoare încât te înfiorai văzându-le! Era forfotă mare, agitaţie multă! Nu numai în taberele copiilor care creau zmeul, ci şi pe margine. Căci cei mici veniseră cu un puhoi de oameni mari după ei: părinţi, bunici, fraţi…
Matei, împreună cu Maria şi Andrei, reuşiseră într-adevăr să creeze un zmeu cu totul şi cu totul deosebit. Au pictat pe el imaginea unui porumbel alb, cu o ramură de măslin în cioc, iar coada zmeului au împănat-o cu zeci de mici porumbei de hârtie de toate culorile, încât aveai impresia că este un imens stol de porumbei viu coloraţi.
Când trâmbiţa sună în stilul ei caracteristic răguşit pentru a doua oară momentul înălţării zmeielor, Matei luă zmeul echipei sale şi se îndreptă spre locul de unde urma să-l înalţe alături de celelalte zmeie. Acesta era momentul hotărâtor. Zmeul care se va înălţa cel mai sus şi care este cel mai frumos va fi câştigător! Când zmeul echipei lui Matei se înălţă spre cer, mulţimea nu-şi putu stăpâni un strigăt plin de entuziasm: ”Uaaa, ce frumos!”, se auzi din gura mulţimilor adunate la spectacol. Părea un stol viu de porumbei care brăzdau înaltul cerului. De departe se vedea că acesta este zmeul câştigător.
În uralele mulţimii, juriul decise. Zmeul lui Matei, Andrei şi Maria era câştigătorul. Matei începu atunci să strige cât îl ţinea gura: “Am câştigat! E zmeul meu, eu l-am gândit aşa, eu l-am făcut, eu l-am înălţat!” Maria şi Andrei plecară ochii în pământ. Ochii li se umplură de lacrimi. Şi ei munciseră la zmeu, iar acum nu mai erau băgaţi în seamă de Matei. Plecară, lăsându-l pe Matei singur. Acesta îşi dădu seama însă târziu că a rămas singur în mijlocul mulţimii. Îi căută din priviri pe prietenii săi, dar nu-i mai zări. Un val de tristeţe îi inundă sufletul. Nu se mai putea bucura. Se îndreptă spre bunica lui, care era în mulţime şi văzuse incidentul; o întrebă necăjit: ”Bunico, de ce sunt trist? De ce nu mă mai pot bucura pentru că am câştigat?”. Bunica îl mângâie pe cap şi îi spuse o poveste:
“O broască se gândea cum să scape şi ea, iarna, de anotimpul rece, aşa cum scapă unele păsări, plecând în ţări mai calde. Se împrieteni cu nişte gâşte sălbatice care-şi petreceau vara în aceleaşi ape, dar toamna plecau spre Egipt sau spre alte locuri mai calde. Gâştele i-au spus:”Vino şi tu cu noi”. „Aş veni, dar eu n-am aripi ca voi!” Aşa era, dar broscuţa nu era dintre acelea care să se lase învinsă de prima piedică ivită. Se gândi, se tot gândi, până ce îi veni o idee. “Voi zbura şi eu! îşi zise, numai să găsesc înţelegere la prietenele mele gâştele”. Chemă doar două dintre ele şi le spuse: “Smulgeţi o trestie solidă din baltă şi aduceţi-o la mine”. Gâştele sălbatice făcură aşa. Veselă, broscuţa le instrui: “Dacă vreţi să mă salvaţi, puteţi!”. “Vrem!”, conveniră gâştele generoase. “Atunci una dintre voi va lua în cioc un capăt al trestiei, iar alta celălalt capăt. De mijloc mă voi atârna eu, ţinându-mă cu gura de trestie şi aşa vom zbura toate trei. Nu e aşa că e ingenioasă descoperirea mea?”. “Genială!”, răspunseră cele două zburătoare. Şi porniră…
Zburau vesele peste ape şi munţi, peste sate şi oraşe. Trecând pe deasupra unui sat, ieşi tot satul să vadă minunea. Cineva de jos zise: ”Ce minunat! Cine a avut ideea asta genială?” Atunci broscuţa se umflă de mândrie, se simţi extraordinar de importantă, în aşa măsură încât n-o răbdă inima să nu se laude şi să zică tare:”EU!”. Se gândise ca nu cumva cei de jos să creadă că a fost ideea gâştelor, care erau nişte simple şi proaste gâşte sălbatice. Dar în clipa în care îşi deschise gura, abia mai avu timp să zică “EU”, căci voise să mai adauge “EU am avut ideea genială” şi în aceeaşi clipă căzu în gol şi sătenii o priviră cum se zdrobeşte de pământ în mijlocul lor. Mândria o pierdu.“
Matei înţelegea acum de ce se despărţiseră Maria şi Andrei de el. Şi el fusese sus, pe culmile fericirii şi ale bucuriei. Dar nu a ştiut să le trăiască cu cei dragi aproape. Mândria şi lauda îl trântiseră de acolo, de sus, de pe culmile fericirii, într-o stare de tristeţe, dar, şi mai grav, în singurătate...
Alergă grăbit pe poteca ce ducea la vale spre sat. Spera să-i găsească pe prietenii lui. Îi văzu în depărtare călcând alene, cu capetele plecate, târându-şi amândoi picioarele prin colbul potecii ca nişte oameni necăjiţi.
- Aţi câştigat! auziră glasul tremurând al lui Matei în spatele lor. Aţi fost geniali!
Matei, abia trăgându-şi răsuflarea, îi ruga din priviri “Mă iertaţi că am fost mândru?”
În ziua aceea pe maidan, până spre seară, trei copii alergau ţinând de sfoară un zmeu ce închipuia un stol de porumbei. Matei mai învăţase o lecţie.
MÂNDRIA NU FACE CASĂ BUNĂ CU PRIETENIA.

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007