Despre bărbaţi şi femei

Într-o căsnicie sunt două persoane şi tot ce se întâmplă acolo, bun sau rău, are legătură cu ambii soţi, cu CE, dar mai ales CUM face fiecare acele lucruri pe care consideră că le are de făcut.
Aş dori să fac o specificare: când o femeie începe să se simtă neglijată de soţul ei, acest lucru are adesea o legătură mai mare cu ceea ce înseamnă căsnicia pentru ea decât cu ce a făcut sau face soţul ei. Mă refer la faptul că femeile căsătorindu-se consideră că „s-au realizat“. (Ţine mult şi de educaţia fetelor, în general.) În schimb, nu se gândesc deloc că soţii lor au renunţat (tot căsătorindu-se) la ce are mai scump un bărbat: LIBERTATEA, pentru că nu mai sunt liberi să facă oricând ceea ce le face plăcere, pentru că riscă să-şi supere tânăra şi frumoasa soţie. În plus, educaţia fetelor conţine adesea ideea că nu ajunge să „prinzi“ un bărbat, ci trebuie să îl şi „ţii“. Nici nu se mai pune problema că el ar putea sta de bunăvoie, ci se evocă un întreg arsenal de tehnici şi de tactici, care mai de care mai dibace, pentru a-l ţine.
Într-un fel femeile sunt nevinovate, pentru că nu-şi dau seama de aceste lucruri, nici că ele căsătorindu-se au anumite drepturi, iar bărbaţii datorii. Ele se simt categoric „victime“ dacă ei manifestă vreo încercare de autonomie.
Fetele se mai căsătoresc (şi nu de puţine ori) şi din alte motive decât iubirea (acea iubire adevărată care are în vedere liberul arbitru al celuilalt), ca de exemplu dorinţa de a scăpa de acasă, de părinţi ultra-autoritari sau de un mediu „toxic“, cu tensiuni mari între părinţi sau la adresa ei. Căsnicia o poate salva şi de condiţii materiale nefavorabile, etc. Toate aceste lucruri nu au nici o legătură cu iubirea!
Cu atât mai puţin când căsnicia încearcă să compenseze anumite decepţii, ca şi multe alte lucruri…
Bărbaţii sunt adesea mai sinceri (cel puţin la început!). Ei trebuie să fie „îndrăgostiţi rău“ pentru a renunţa la libertatea burlăciei. Pentru ei realizarea ţine mai mult de aspectul profesional. Căsătoria pentru ei nu reprezintă o realizare, ci mai degrabă un gest de „predare“, iar sentimentele lor sunt foarte puternice, ca şi dezamăgirea atunci când îşi constată, neputincioşi, lesa.
Nu este o pledoarie pro sau contra femeilor sau a bărbaţilor, ci o invitaţie la a se apela la singurul „Profesor de iubire“ autentică, care stă la uşa fiecăruia şi bate… Ferice de cei ce-L vor auzi şi Îi vor deschide!

Dana Preda, psiholog

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007