Boboteaza, vremea sfinţirii

Boboteaza (Epifania, Teofania, Arătarea Domnului) este Timpul liturgic în care re-trăim Botezul Mântuitorului Hristos de către Ioan în râul Iordan, la începutul activităţii Sale de propovăduire. Sf. Ioan săvârşea botezul pocăinţei în râul Iordan, ca manifestare vizibilă şi început al schimbării modului de viaţă lumesc al celor ce se botezau într-un mod de viaţă duhovnicesc. Botezul lui Ioan este precursorul Botezului creştin.
Boboteaza, una dintre primele sărbători creştine, este socotită “sărbătoarea luminilor” ( lat. dies luminum), Hristos fiind Lumina lumii, după cum mărturisim şi în troparul Botezului: “Cel ce Te-ai arătat şi lumea ai luminat”.
Praznicul Botezului este sărbătorit cu mult fast, în această zi săvârşindu-se sfinţirea apelor – rânduială cunoscută ca “slujba Aghiasmei celei Mari”.
Ce este Aghiasma? Cuvântul aghiasmă vine din limba greacă şi desemnează atât apa sfinţită cât şi slujba de sfinţire a apei. Aghiasma este apa curată, naturală, fără amestec cu ceva, care s-a sfinţit prin rugăciune şi chemarea Duhului Sfânt asupra ei de către preot. Aghiasma Mare se numeşte “mare” pentru că actualizează Ziua cea Mare în care Mântuitorul a primit de la Ioan botezul în apa Iordanului, descoperind lumii întregi Treimea: Fiul se botează, glasul Tatălui se aude din Cer, iar Duhul se pogoară în chip de porumbel. Aghiasma Mare este sfinţită la Bobotează şi cu ea se stropesc credincioşii, o iau acasă şi o păstrează pentru tot restul anului în vase curate şi la loc de cinste.
În ajunul Bobotezei preotul “merge cu Crucea” prin casele credincioşilor, stropindu-le cu aghiasmă mare, sfinţită mai înainte pentru acest scop.
În mod obişnuit, cei ai casei se întrunesc cu toţii in jurul mesei din cea mai frumos împodobită încăpere a casei, aşteptând preotul cu lumânări aprinse şi cu un vas aşezat pe masă pentru a se pune în el aghiasmă. Preotul stropeşte casa toată şi celelalte bunuri. La urmă botează pe fiecare din membrii familiei după ce aceştia au sărutat crucea, ca manifestare a credinţei şi ca formă de închinare adusă lui Dumnezeu, pentru a se face părtaşi binefacerilor pe care le comunică stropirea cu aghiasmă.
Binefacerile primite prin stropirea cu aghiasmă şi gustarea din ea sunt precizate în Molitfelnic. Aghiasma capătă prin rugăciunile Bisericii “harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului”, şi se face celui care o primeşte “izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi si vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă”.
De unde aceste puteri miraculoase? Din aceea că apa este scoasă din circuitul ei firesc, schimbându-i-se finalitatea. Dintr-un element cotidian, banal, prin rugăciunea Bisericii şi prin dubla epicleză (invocarea Duhului Sfânt pentru a se pogorî şi a o sfinţi) ea se face pentru cei care o primesc “sfinţire, sănătate, curăţire şi binecuvântare”.
Aghiasma se ia pe nemâncate şi cu multă cuviinţă. În timpul anului se ia după spovedanie, înainte de anafură, ca formă de mângâiere pentru cei opriţi de la Împărtăşanie. De asemenea se foloseşte la vreme de boli, necazuri şi primejdii, fiind izvor de tămăduire şi de izbăvire. De către arhiereu sau preot se foloseşte la diferite lucrări sfinţitoare.
Aghiasma are proprietatea (specifică sfinţeniei) de a nu se strica, păstrându-se multă vreme. Dacă dorim să o înlocuim cu alta proaspătă, nu o vom arunca pe cea veche ci o vom turna la rădăcina florilor sau copacilor.

Pr. Adrian MAGDA

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 1 - ianuarie 2007