În copilărie nu-mi plăcea numele meu: Natalia. Rezonanţa sovietică care îmi răzbătea mai ales din alintătura (bine intenţionată, de altfel) Nataşa, dar şi raritatea numelui, mă făceau adesea să mă întreb unde l-or fi găsit părinţii mei. Am aflat la timpul rânduit de Dumnezeu că în dreptul datei de 26 august în calendarul ortodox este trecut numele Sfinţilor Mucenici Adrian şi Natalia. M-am bucurat atunci că port numele unei sfinte, iar când am citit viaţa celor doi am mulţumit Domnului pentru inspiraţia pe care le-a dat-o părinţilor mei când mi l-au pus şi Îl rog să-mi ajute să nu port doar numele Sfintei Natalia, ci şi virtuţile ei, la măsura nevredniciei mele.
Sfinţii Adrian şi Natalia au trăit în secolul IV în Nicomidia, în vremea împăratului Maximian, un aprig prigonitor al creştinilor. Erau amândoi din familii foarte bogate şi se căsătoriseră de 13 luni. Adrian avea 28 de ani şi era mare dregător. Într-o zi, la curte au sosit 23 de bărbaţi creştini arestaţi din ordinul împăratului, pentru a fi întemniţaţi şi înscrişi cu numele în vederea judecării lor. Văzându-i plini de răni adânci în urma chinurilor la care fuseseră supuşi, dregătorul Adrian a fost surprins de feţele lor calme şi blânde şi i-a întrebat pentru ce rabdă asemenea torturi. Când aceştia i-au dat mărturie despre dragostea lui Hristos şi răsplătirile cu care Acesta îi aşteaptă pe cei care nu se leapădă de numele Lui, Adrian le-a spus celor care înregistrau numele arestaţilor să îl scrie şi pe el, pentru că vrea să fie creştin.
Când soţia sa, Natalia, a aflat de întemniţarea lui, a început să plângă. Însă când i s-a spus că era întemniţat pentru Hristos lacrimile i s-au transformat în lacrimi de bucurie, căci în taină ea era creştină. S-a îmbrăcat cu haine luminoase şi a fugit repede la temniţă, unde l-a binecuvântat pe soţul ei pentru hotărârea de a muri ca mucenic şi l-a încurajat să rămână tare în credinţă, îndemnându-i şi pe ceilalţi 23 să îl întărească şi să se roage pentru soţul ei.
Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit tânărului să meargă acasă şi să-şi ia rămas bun de la familie. Văzându-l că vine, Natalia, crezând că şi-a pierdut curajul şi a fugit din temniţă, a încuiat uşa casei şi a strigat la el, învinovăţindu-l că este un lepădat de Hristos şi iubitor al vieţii acesteia, aducându-i aminte de cuvintele Domnului care spunea că şi El se va lepăda de cei care se leapădă de El în faţa oamenilor. Dar când a aflat că ţelul venirii lui era altul decât îşi închipuia, s-a bucurat şi l-a sărutat, iar Adrian s-a minunat de înţelepciunea şi credinţa soţiei lui, care în loc să cedeze ispitei de a căuta o cale mai uşoară pentru viaţa ei, îşi îndemna soţul să meargă la moarte.
Întorcându-se amândoi la temniţă, Natalia a văzut că rănile sfinţilor întemniţaţi erau adânci şi pline de puroi. După ce i-a îngrijit cu mâna ei, a poruncit slujnicei să îi aducă de acasă pânză fină şi curată, cu care a legat rănile mucenicilor. A venit şi ziua când Adrian avea să îndure bătăile pe care ceilalţi le primiseră deja. Îmbărbătat şi de cei împreună pătimitori cu el, şi de Natalia, care îi spunea că suferinţa îndurată în această viaţă este scurtă, însă slava muceniciei este veşnică, el a primit loviturile călăului cu o asemenea seninătate încât împăratul s-a înfuriat şi a poruncit să fie bătut şi mai tare.
Natalia l-a rugat pe Adrian ca atunci când se va întâlni cu Domnul Hristos mai întâi să ceară îndurare pentru ea, ca să fie luată la cer, pentru a nu rămâne pe mâna necredincioşilor care o vor sili să se mărite cu un păgân, întinând patul căsniciei lor.
Venind şi ziua martiriului, Adrian a cerut ca el să fie primul martirizat. În timpul schingiuirii, soţia lui a stat lângă el, întărindu-l până la sfârşit, când braţele şi picioarele mucenicilor au fost zdrobite cu ciocanul pe nicovală. Natalia a izbutit să ia în taină braţul zdrobit de nicovală al soţului ei; l-a uns cu mir şi l-a învelit într-o pânză de purpură. Restul moaştelor Sfântului Adrian şi ale celorlalţi douăzeci şi trei dimpreună cu el au fost duse în Bizanţ, de către câţiva creştini ce fugeau de prigoana lui Maximian.
La scurtă vreme, unul dintre bărbaţii de seamă ai Nicomidiei, un tribun, a obţinut acordul împăratului de a o lua în căsătorie pe văduva Natalia. Auzind însă aceasta s-a rugat cu lacrimi şi a primit răspuns de la unul dintre cei 23 de mucenici. Acesta i-a spus că Dumnezeu nu a uitat-o, aşa cum nici mucenicii nu au uitat dragostea cu care i-a îngrijit în temniţă, iar ca să ajungă cât mai degrabă la ei trebuie să meargă la locul unde sunt sfintele lor moaşte. Trezindu-se din somn, Natalia a luat cu ea doar braţul Sfântului Adrian şi a fugit repede spre malul mării, unde a găsit o corabie care se îndrepta spre Bizanţ.
Aici, intrând în biserica unde erau sfintele moaşte, s-a umplut de bucurie. Aşezând braţul soţului ei lângă trupul lui, a îngenuncheat şi s-a rugat îndelung. La scurtă vreme, după ce Sfântul Adrian i s-a arătat în vis şi i-a spus că este primită la cer şi Domnul o aşteaptă, Natalia a adormit din nou şi nu s-a mai trezit, pentru că sufletul ei plecase la odihna cea veşnică împreună cu Domnul şi cu soţul ei, pentru care a avut o dragoste neţărmurită.
În vieţile sfinţilor întâlnim adesea femei care îi imploră pe soţii lor să se lepede de credinţă, pentru a scăpa de moarte, făcând astfel crucea mucenicilor mult mai greu de suportat. Iată însă şi un exemplu (şi nu e singurul) de soţie credincioasă, pentru care lumea aceasta cu bucuriile ei nu este mai presus de Bucuria cea adevărată pe care o avem doar de la Dumnezeu. Ea nu dă curs slăbiciunii omeneşti care îi spune că este tânără, că nu s-a bucurat încă de viaţă, că nu are nici măcar un copil şi că va rămâne singură, ci cu o tărie bărbătească stă alături de soţul ei în cele mai grele momente şi îl încurajează necontenit până în ultima clipă.
Un exemplu de iubire şi de căsnicie ancorată în Hristos, oameni ca şi noi care din dragostea lor pentru Dumnezeu au ajuns să fie numiţi „soţi fericiţi, în viaţă şi în moarte nedespărţiţi”, cărora le spunem în acatistul închinat lor: „sarcina unul altuia să purtăm ne-aţi învăţat” sau „Bucuraţi-vă, cuplu ce întăriţi legăturile căsătoriei”, „Bucuraţi-vă, cei care chipul adevăratei însoţiri creştineşti ne-aţi arătat”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu