Părintele Ilarie Morariu a slujit Biserica străbună timp de 46 de ani. În primăvara anului trecut s-a retras la pensie. Aproape trei decenii şi-a desfăşurat activitatea ca preot paroh în satul Ucea de Sus, remarcându-se prin blândeţea şi diplomaţia cu care a ştiut să-i apropie pe oameni de Hristos şi Biserica Sa, dar şi de a menţine în acest colţ al Ţării Făgăraşului o viaţă duhovnicească deosebită.
Părintele Ilarie Morariu s-a născut la 24 iulie 1932 în judeţul Sibiu, în satul Şomarti din comuna Brui, din părinţii Ilarie şi Maria.
A urmat şcoala primară în satul natal, liceul „Radu Negru” din Făgăraş, apoi Facultatea de Matematică-Fizică din Timişoara. În 1954 s-a înscris la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu, pe care l-a absolvit în 1958. Licenţa o elaborează sub coordonarea Pr. Prof. Nicolae Neaga, având ca temă „Moise - viaţa şi activitatea”.
În ianuarie 1959 se căsătoreşte cu Maria Dănilă, de profesie educatoare, cu care a avut trei copii: Gabriela, Remus şi Cristina.
A slujit 18 ani la Jibert şi 28 de ani la Ucea de Sus, de unde s-a şi pensionat.
Părinte, unde v-aţi început activitatea pastorală?
După câteva luni de la căsătorie am fost repartizat în comuna Jibert din judeţul. Braşov, fiind instalat de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. La Jibert m-am ocupat în primul rând de consolidarea bisericii, pe care am pictat-o, apoi am împrejmuit cimitirul mărindu-l cu 2 hectare de pământ, datorită sprijinului Consiliului Popular de atunci.
Soţia, fiind preoteasă, cu greu a fost angajată ca educatoare, iar financiar ne descurcam destul de greu. Oamenii, mulţi fiind pensionari, cu greu îţi achitau contribuţia către Biserică.
Cum aţi ajuns la Ucea de Sus?
Am venit la Ucea de Sus în 13 martie 1977. Era Postul Mare, Duminica Sfintei Cruci. Mitropolitul Nicolae Mladin mă alesese din 13 candidaţi; mă cunoştea foarte bine, fiindu-i şi student. Iniţial am fost numit într-un cartier din Mediaş, iar la Ucea a fost numit altcineva. Acestuia însă i se stârniseră în sat nişte vorbe rele şi a renunţat a mai veni aici. Înalt Prea Sfinţitul Mladin a zis să facem schimb, aşa că eu am venit la Ucea iar el s-a dus la Mediaş.
Cum aţi fost primit de ucenii de sus?
Am fost primit cu multă răceală, chiar ostilitate pot să zic. Eram pentru ei „un venetic”. Cu numirea mea aici se rupsese o „tradiţie locală", prin care preoţia se moştenea din tată-n fiu. Unii din sat care aveau câte o fată voiau ca ele să se mărite cu vreun absolvent de teologie şi să fie preotese. Venind eu dărâmasem aceste speranţe cu care mulţi dinte ei se hrăneau.
Cum aţi reuşit să-i câştigaţi?
Am avut mult de luptat cu mentalităţi, cu obiceiuri, cu tradiţii locale adânc înrădăcinate. Parte din cântăreţi nu mă ascultau, îmi boicotau slujbele, oamenii erau dezbinaţi, dar cu mult tact şi răbdare am încercat să mi-i apropii pe toţi. Chiar cineva îmi zisese nu de mult: ”Dumneata, părinte, ai cucerit lumea prin blândeţe şi prin faptul că ai fost popular cu noi”.
Venind aici, am găsit un cor deja format pe patru voci. Desigur, la început erau mai dezorganizaţi, dar prin eforturile vrednicului de pomenit dirijor Victor Ghindea (Boeraş), am reuşit să-l punem pe picioare. Am făcut cu ei multe excursii prin ţară, pe la mănăstirile din nordul Moldovei, Timişoara, Oradea şi chiar în Maramureş, la Săpânţa.
Ucea de Sus este acum o parohie frumoasă şi înfloritoare, cum aţi reuşit acest lucru?
În toată activitatea mea de 28 de ani aici la Ucea am căutat să-i ţin pe oamenii aproape de Biserică. Pe cei ce nu o frecventau, mă interesam care era cauza şi îi sfătuiam pe cei ce veneau la Taina Spovedaniei să-i determine şi pe cei din casă să facă pasul acesta spre Biserică, spre Spovedanie, spre Împărtăşanie.
Sfintele slujbe le-am făcut regulat şi ori de câte ori am fost solicitat pe la casele credincioşilor, am mers la orice oră.
În toţi aceşti 48 de ani de când m-am ostenit în ogorul Bisericii am căutat să am o ţinută demnă de un preot şi să fie o armonie între preot şi credincioşi. Mărturie stau toţi aceşti ani, căci atât la Jibert cât şi la Ucea de Sus nu au fost secte sau alte culte ca să biruiască sau să zdruncine credinţa noastră strămoşească.
În ceea ce priveşte locaşul de cult, în anul 1979 s-au pictat cele 50 de icoane pentru catapeteasma bisericii. În 23 septembrie 1982 am avut bucuria să-l primim în mijlocul nostru pe ÎPS Antonie Plămădeală care a sfinţit biserica şi a pus la piciorul Sf. Mese părticele din Sfintele moaşte, biserica nefiind sfinţită până atunci.
Dacă lucrările de înfrumuseţare nu au fost atât de consistente pe timpului regimului de tristă amintire, ele au demarat după Revoluţia din 1989. În anul 1993 s-a reparat turnul bisericii, împreună cu globul şi conul, s-a refăcut în parte acoperişul, s-a tencuit biserica în exterior cu terasit, iar în interior am pardosit-o cu parchet, am refăcut drenul bisericii, căci apăruseră fisuri în dreptul altarului. Cu sprijinul credincioşilor şi a organelor locale am refăcut fosta biserică greco-catolică, pentru că era într-o avansată stare de degradare.
Pentru întreaga activitate depusă am primit diverse distincţii şi acte de recunoaştere din partea organelor bisericeşti.
Care a fost momentul cel mai greu din viaţă?
Momentul cel mai greu a fost când soţia a fost chemată la Domnul în anul 1994. Era într-o duminică după-amiază şi veneam de la copii noştri, din oraşul Victoria. Pe drum soţiei i se făcuse rău, iar în câteva minute avea să moară chiar în braţele mele. A fost un moment cutremurător pentru mine. Cea cu care împărţisem atâtea necazuri şi atâtea bucurii în viaţă, cea care mi-a fost mereu alături când mi-a fost cel mai greu, cea care mă îmbărbăta, mă încuraja, mă lăsase acum singur într-un sat fără tată, fără mamă, fără rude, în mijlocul străinilor – pot să zic aşa... Pentru că preotul, chiar dacă e în mijlocul tuturor, el tot singur rămâne. Toţi sunt cu neamurile, cu rudele lor, dar când tu ca preot dai de un necaz, de o supărare, nu ştiu câţi dintre ei te înţeleg sau pot să te înţeleagă…
Dar mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate. Numai cu ajutorul Lui, cu sprijinul copiilor şi al nepoţilor, cu căldura credincioşilor pe care i-am păstorit atâţia ani, îmi duc viaţa cea de toate zilele până ce glia de pământ se va aşterne peste mine.
În mai 2006 aţi ieşit la pensie. Cum e viaţa dumneavoastră acum?
După pensionarea mea la cârma parohiei aţi venit dumneavoastră. Chiar dacă la început au fost nişte neînţelegeri între noi, alimentate de cei care nu doreau liniştea Bisericii, acum totul a intrat în normalitate. După părerea mea sunteţi un om care-şi face datoria din conştiinţă iar eu vă ajut cum pot, mergând la biserică atât cât puterile mă ajută. În rest, timpul îl petrec cu treburile prin gospodărie, unde copiii şi nepoţii îmi sunt mereu alături.
Ce cuvânt adresaţi credincioşilor pe care i-aţi păstorit?
Le mulţumesc că au fost alături de mine, îi sfătuiesc să fie în continuare alături de Biserică şi de preotul Dumnezeu rânduit lor de Dumnezeu.
Interviu realizat de Pr. Alexandru Stanciu
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 9 - octombrie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu