Cine se ocupă cu asistenţa socială?

Auzim în ultima vreme foarte des pomenindu-se de „asistenţă socială“. Şi aflăm despre ea că este un domeniu cu care se ocupă diverse instituţii, Biserica, diferite organizaţii şi asociaţii… Aşa să fie oare, doar ele au îndatoriri în acest sens? Să vedem totuşi ce înseamnă asistenţa socială şi cine ar trebui să o practice.

A existat dintotdeauna
Ştim că Dumnezeu a creat omul ca fiinţă socială, care nu se poate împlini singură, ci doar cu ajutorul celorlalţi. Ajutorul lui Adam, primul om, a fost Eva, femeia sa. Astăzi suntem mult mai mulţi, în comunităţi uneori imense în care avem fraţi, surori, rude, dar şi prieteni, vecini şi mulţi necunoscuţi. În cadrul comunităţilor au existat dintotdeauna persoane care au avut, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, nevoie de ajutorul celorlalţi în vederea satisfacerii anumitor nevoi materiale, sociale sau spirituale.
Asistenţa socială în forma ei instituţionalizată şi meseria de asistent social au apărut doar în prima jumătate a secolului al XX-lea. Cu toate acestea, persoanele care au avut nevoie de ajutor au existat dintotdeauna, la fel şi cei care i-au ajutat. Cu alte cuvinte, lucrările asistenţei sociale de azi erau înainte făcute de alte persoane, fără a fi etichetate ca atare. Se desfăşura o asistenţă socială „nescrisă”, care nu era încadrată în tematici şi tipare, însă era deosebit de eficientă.

Cine trebuie să îi ajute?
Grupurile „ţintă” pe care le vizează asistenţa socială sunt: copiii defavorizaţi (săraci, abandonaţi, maltrataţi), persoanele cu handicap, persoanele vârstnice, şomerii, persoanele dependente de alcool sau droguri şi familia ca unitate a persoanelor cu aceste probleme. Cu siguranţă citind aceste categorii de persoane ne vin în minte un vecin, un coleg, un frate… Fiecare dintre noi ştim cel puţin o familie săracă sau un copil nevoiaş, o bătrânică bolnavă care nu se poate descurca singură… şi multe alte situaţii asemănătoare.
Ne sunt deci cunoscute aceste tipuri de persoane… Întrebarea care se pune este: cine trebuie să îi ajute pe cei aflaţi în situaţii dificile? Doar instituţiile specializate, sau suntem responsabili şi noi, cei care le suntem aproape?
Poate vă gândiţi în momentul acesta că dumneavoastră înşivă vă număraţi printre persoanele care au nevoie de ajutor, sau că există instituţii ale statului care au datoria de a întreprinde măsuri pentru aceste persoane, ori că sunt alţii capabili să o facă. E drept că mulţi dintre noi avem probleme şi nici unii nu suntem prea bogaţi, dar milostenia şi facerea de bine este o condiţie absolut necesară mântuirii. Dacă lăsăm deci doar în seama instituţiilor pe cei neajutoraţi, noi cum ne mai mântuim?

La îndemâna oricui
Concret: ce putem face? Ce măsuri luăm? Voi enumera doar câteva din aceste „măsuri” cu convingerea că ele vă sunt deja bine-cunoscute şi chiar le practicaţi, fără a şti că ceea ce faceţi se numeşte şi „asistenţă socială“. Spuneam că nu trebuie să fim bogaţi pentru a face bine, ci să facem doar ceea ce ne stă în putinţă. Oricât de sărac ar fi un om, nu este atât de sărac încât să nu poată avea milă de aproapele său. Dacă ştim o bătrânică bolnavă, care nu se poate întreţine singură, nu trebuie să ne mutăm cu ea pentru a-i fi de ajutor, ci putem din când în când să ne interesăm de cele ce are nevoie şi să îi facem de exemplu cumpărăturile sau îi putem plăti facturile. Pe un copil nevoiaş putem să îl sprijinim dându-i o mâncare caldă în fiecare zi sau măcar odată pe săptămână, sau cumpărându-i de exemplu nişte rechizite. În cazul unei familii sărace, nu putem noi să îi plătim datoriile, dar am putea să îi ajutăm cu câte ceva din prea plinul bunurilor noastre. Pe un copil cu handicap nu îl putem vindeca noi, dar îi putem ajuta familia plimbându-l sau pur şi simplu ţinându-i companie şi mai ales rugându-ne pentru ei. Sunt cazuri, ca acesta din urmă, în care nu poţi dărui mai nimic care să îmbunătăţească lucrurile, dar îţi poţi dărui inima, compasiunea, sfatul sau bunătatea…
Şi dacă noi suntem săraci şi nu avem ce da material, putem să ne dăruim pe noi înşine, fapt care este la fel de important (dacă nu mai presus) decât strategia oricărui asistent social. Un zâmbet, o vorbă bună sau rugăciunea pentru aproapele sunt la îndemâna oricui. Aşadar nu ne putem îndreptăţi nicicum pentru nefacerea binelui, pentru nedăruirea noastră, pentru că vedem că fiecare dintre noi poate fi un mic asistent social.
Sunt convinsă că, citind ultimele rânduri, nu numai că v-aţi regăsit în unele din situaţiile acestea, poate chiar v-au venit în minte şi altele similare. Şi dacă e aşa nu pot decât să mă bucur, pentru că acesta a şi fost scopul acestui articol. Aceasta este asistenţa socială „nescrisă”, prin care au rezistat comunităţile umane de veacuri şi care ne face, măcar din când în când, să ne mai gândim şi la alţii, nu doar la noi.

Ramona Broscăţeanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 8 - septembrie 2007