Pagini

sâmbătă, 20 ianuarie 2007

Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor


Sfântul Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni, a avut o copilărie foarte grea. Din cauza sărăciei, la 14 ani a trebuit să plece de acasă la oraş ca să muncească, pentru că îşi dorea tare mult să continue şcoala, iar părinţii săi nu aveau bani pentru a-l întreţine.
Astfel a plecat la Constantinopol, unde a început să lucreze la un negustor. Muncea din zori până seara fără o altă plată decât hrana şi o cămăruţă unde, în puţinele clipe de răgaz, îşi îndulcea suferinţa citind din Sfânta Scriptură.
Într-o noapte L-a visat pe Hristos, care l-a întrebat de ce plânge. Şi pentru că în vis nu I-a putut răspunde, înecându-se în lacrimi, a doua zi s-a hotărât să îi răspundă printr-o scrisoare: "Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum, iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-am trimis maicii mele nici un bănuţ... Acum ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Ţie şi Te iubesc eu, robul Tău, ...". A pus scrisoarea într-un plic pe care a scris destinatarul: "Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în ceruri".
Cu scrisoarea în mână s-a dus la un negustor de peste drum, rugându-l să îi împrumute un timbru. Negustorul, om bun şi cu frică de Dumnezeu, i-a răspuns că nu are momentan nici un timbru, dar i-a propus să lase scrisoarea acolo, spre a fi trimisă mai târziu împreună cu celelalte scrisori ale sale. După plecarea copilului, negustorul s-a uitat pe plic să vadă cine era destinatarul acelei scrisori. Uimit de ceea ce scria pe plic, s-a hotărât să o deschidă şi să o citească. Sufletul său a fost profund impresionat de conţinutul scrisorii, de aceea s-a hotărât să alcătuiască un răspuns către micul expeditor, însoţit şi de o sumă de bani pentru ca tânărul să-şi poată cumpăra hainele şi pantofii care îi lipseau.
Astfel Hristos i-a răspuns copilului credincios prin negustor, iar fericirea lui a fost foarte mare când a văzut ce repede i-a răspuns Tatăl ceresc la rugăminte. A mulţumit îndelung lui Dumnezeu prin rugăciune şi mai târziu, când a crescut, toată viaţa lui a fost darnic şi milostiv, ajutându-i întotdeauna pe ceilalţi.
A consemnat Natalia Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 1 - ianuarie 2007

Sfinţii, prietenii noştri

Pentru mulţi dintre noi sfinţii sunt nişte personaje de poveste. Ştim tot felul de istorioare, cum că sfântul Petru este portarul raiului, sfântul Nicolae are un bici pentru copiii răi sau că sfântul Ilie este un moş supărat care aduce furtună şi vreme rea. E adevărat că aceste povestioare au un mic sâmbure de adevăr, dar noi uităm ce este mai important: că sfinţii sunt oameni care au trăit în această lume, au existat cu adevărat şi au fost şi ei oameni ca şi noi.
Ei nu sunt personaje de basm inventate de mintea omenească, ci sunt OAMENI ca şi noi.

Oameni ca şi noi
Mulţi oameni cred că sfinţii au fost ceva din altă lume, nişte personaje care au avut puteri supranaturale şi despre care ştim tot felul de poveşti. Dar nu e aşa. Sfinţii au fost oameni obişnuiţi, ca şi noi, dar care au luat în serios cuvintele Sfintei Scripturi: „Fiţi sfinţi, că eu Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 19,2). Astfel ei şi-au închinat viaţa lor lui Dumnezeu şi în fiecare clipă a existenţei lor s-au străduit să scape de păcat şi să împlinească poruncile.
Sfinţenia deci nu e ceva peste puterile noastre, ceva ce numai Dumnezeu poate. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să fim sfinţi. Modelul nostru trebuie să fie Hristos, care a fost şi om ca şi noi, şi care ne ajută să ajungem la sfinţenie. Iar sfinţii sunt oameni care L-au urmat înaintea noastră şi care ne demonstrează că se poate.

Mari şi multe minuni
Avându-L ca model pe Hristos, sfinţii au ajuns la o viaţă morală ireproşabilă, la curăţenie sufletească, la o înţelepciune deosebită, la o bunătate deosebită. Pe unii dintre ei Dumnezeu i-a cinstit cu darul facerii de minuni încă din timpul vieţii. Alţii, după moartea lor trupurile le-au rămas neputrezite, devenind sfinte moaşte făcătoare de minuni. Sfinţii au primit de la Dumnezeu puterea de a rezolva orice problemă: există sfinţi care vindecă tot felul de boli, sfinţi care întorc acasă copii care au apucat pe căi greşite, sfinţi care îi ajută pe cei nedreptăţiţi în tot felul de situaţii şi multe alte minuni.

Din mari păcătoşi au ajuns mari sfinţi
Sfinţii s-au remarcat prin dorinţa puternică de a-i sluji lui Dumnezeu şi a face voia Lui. S-au străduit din răsputeri să împlinească cuvintele Sfintei Scripturi, şi Dumnezeu i-a răsplătit. Ei s-au mântuit. Noi încă nu. Este foarte important de spus că ei au fost oameni ca şi noi, cu păcate, cu slăbiciuni, cu neputinţe, cu boli. Unii dintre ei au fost chiar mari păcătoşi înainte de a deveni buni creştini, de exemplu Cuvioasa Maria Egipteanca a fost prostituată, Sfântul Ciprian a fost vrăjitor, Cuviosul Moise Arapul a fost căpetenie de tâlhari.
Dar după ce au cunoscut şi au auzit cuvântul lui Dumnezeu prin Sfânta Scriptură ei au renunţat la viaţa păcătoasă şi s-au străduit din răsputeri să trăiască după voia şi poruncile lui Dumnezeu. Astfel, din mari păcătoşi ei au ajuns mari sfinţi, cinstiţi şi în ziua de astăzi în Biserică.

Sfinţii sunt duşmanii diavolului
Diavolul nu îi iubeşte pe sfinţi şi de aceea încearcă să îi convingă pe oameni că vremea sfinţeniei a trecut. Pe diavol îl arde evlavia creştinilor faţă de sfinţi, îl supără faptul că oamenii încearcă să urmeze exemplul sfinţilor. Pentru că atâta vreme cât creştinii vor trăi sub ocrotirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, diavolul nu va avea nici o putere asupra lor.
De aceea el îi face să creadă că sfinţii au fost ceva excepţional, ieşit din comun, şi că ei nu pot fi sfinţi. Iar omul, sub ispita diavolului care-l îndeamnă să fie comod şi superficial, nu mai cercetează vieţile sfinţilor, nu mai încearcă să le urmeze exemplul, ci se mulţumeşte să-şi spună că el nu poate să fie sfânt şi îşi continuă mai departe viaţa păcătoasă.

Prietenii noştri
Unii creştini nu înţeleg faptul că legătura dintre oameni şi sfinţi este o legătură vie, o legătură foarte importantă şi pentru unii, şi pentru alţii. Sfinţii ne iubesc şi nu trec cu vederea rugăciunile noastre pentru că, iubindu-ne, vor să ne ajute să mergem pe calea mântuirii. Ei sunt ca nişte fraţi ai noştri mai mari, care au ajuns într-un loc unde este bine şi vor să ne ajute şi pe noi să ajungem acolo.
Sfinţii nu ne ajută numai prin modelul vieţii lor, ci ne pot fi aproape zi de zi, în necazurile noastre. Fiecare dintre noi ne simţim mai apropiaţi de unii sfinţi mai mult decât de alţii. Rugându-ne mereu lor ca să mijlocească în faţa lui Dumnezeu pentru noi, ni-i facem ca nişte prieteni, cărora le putem cere ajutorul în orice clipă şi pentru orice problemă. Şi nu trebuie să mergem departe ca să îi chemăm să ne ajute, ci doar să îi rugăm: „Sfinte Ioane, ajută-mă tu aici, că nu ştiu ce să fac!” sau „Cuvioasă Maică Parascheva, dă-mi tu gândul cel bun, că nu ştiu cum e mai bine să fac!“. Şi dacă avem dragoste faţă de sfinţi, ei ne vor răspunde întotdeauna.
Pr. Marius Corlean
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 1 - ianuarie 2007

Anul Nou – un punct de vedere creştin

Am citit zilele trecute pe internet câteva articole de-a dreptul zguduitoare despre Anul Nou. Un inventar întreg de practici magice şi tradiţii oculte “cu prilejul Anului Nou”, pe care nu le citez pentru a nu da idei. Gândul pe care vi-l împărtăşesc aici este că Anul Nou trebuie să fie un prilej de evaluare a împlinirilor şi a ne-împlinirilor duhovniceşti din anul trecut şi o “îngropare” a tuturor negativelor pe care nu le-am putut depăşi. Un “refresh” al harului. Pentru a mulţumi de binefacerile primite si pentru rugăciunea de binecuvântare a noului an, avem la dispoziţie Revelionul Creştin (din francezul se reveiller = a se trezi): adunarea în Biserică la trecerea dintr-un an în altul şi săvârşirea Te-Deum-ului de Anul Nou. Trezirea la Har.
Pr. Adrian MAGDA
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 1 - ianuarie 2007

Boboteaza, vremea sfinţirii

Boboteaza (Epifania, Teofania, Arătarea Domnului) este Timpul liturgic în care re-trăim Botezul Mântuitorului Hristos de către Ioan în râul Iordan, la începutul activităţii Sale de propovăduire. Sf. Ioan săvârşea botezul pocăinţei în râul Iordan, ca manifestare vizibilă şi început al schimbării modului de viaţă lumesc al celor ce se botezau într-un mod de viaţă duhovnicesc. Botezul lui Ioan este precursorul Botezului creştin.
Boboteaza, una dintre primele sărbători creştine, este socotită “sărbătoarea luminilor” ( lat. dies luminum), Hristos fiind Lumina lumii, după cum mărturisim şi în troparul Botezului: “Cel ce Te-ai arătat şi lumea ai luminat”.
Praznicul Botezului este sărbătorit cu mult fast, în această zi săvârşindu-se sfinţirea apelor – rânduială cunoscută ca “slujba Aghiasmei celei Mari”.
Ce este Aghiasma? Cuvântul aghiasmă vine din limba greacă şi desemnează atât apa sfinţită cât şi slujba de sfinţire a apei. Aghiasma este apa curată, naturală, fără amestec cu ceva, care s-a sfinţit prin rugăciune şi chemarea Duhului Sfânt asupra ei de către preot. Aghiasma Mare se numeşte “mare” pentru că actualizează Ziua cea Mare în care Mântuitorul a primit de la Ioan botezul în apa Iordanului, descoperind lumii întregi Treimea: Fiul se botează, glasul Tatălui se aude din Cer, iar Duhul se pogoară în chip de porumbel. Aghiasma Mare este sfinţită la Bobotează şi cu ea se stropesc credincioşii, o iau acasă şi o păstrează pentru tot restul anului în vase curate şi la loc de cinste.
În ajunul Bobotezei preotul “merge cu Crucea” prin casele credincioşilor, stropindu-le cu aghiasmă mare, sfinţită mai înainte pentru acest scop.
În mod obişnuit, cei ai casei se întrunesc cu toţii in jurul mesei din cea mai frumos împodobită încăpere a casei, aşteptând preotul cu lumânări aprinse şi cu un vas aşezat pe masă pentru a se pune în el aghiasmă. Preotul stropeşte casa toată şi celelalte bunuri. La urmă botează pe fiecare din membrii familiei după ce aceştia au sărutat crucea, ca manifestare a credinţei şi ca formă de închinare adusă lui Dumnezeu, pentru a se face părtaşi binefacerilor pe care le comunică stropirea cu aghiasmă.
Binefacerile primite prin stropirea cu aghiasmă şi gustarea din ea sunt precizate în Molitfelnic. Aghiasma capătă prin rugăciunile Bisericii “harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului”, şi se face celui care o primeşte “izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi si vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă”.
De unde aceste puteri miraculoase? Din aceea că apa este scoasă din circuitul ei firesc, schimbându-i-se finalitatea. Dintr-un element cotidian, banal, prin rugăciunea Bisericii şi prin dubla epicleză (invocarea Duhului Sfânt pentru a se pogorî şi a o sfinţi) ea se face pentru cei care o primesc “sfinţire, sănătate, curăţire şi binecuvântare”.
Aghiasma se ia pe nemâncate şi cu multă cuviinţă. În timpul anului se ia după spovedanie, înainte de anafură, ca formă de mângâiere pentru cei opriţi de la Împărtăşanie. De asemenea se foloseşte la vreme de boli, necazuri şi primejdii, fiind izvor de tămăduire şi de izbăvire. De către arhiereu sau preot se foloseşte la diferite lucrări sfinţitoare.
Aghiasma are proprietatea (specifică sfinţeniei) de a nu se strica, păstrându-se multă vreme. Dacă dorim să o înlocuim cu alta proaspătă, nu o vom arunca pe cea veche ci o vom turna la rădăcina florilor sau copacilor.
Pr. Adrian MAGDA
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 1 - ianuarie 2007

Botezul lui Ioan şi botezul creştin

Mulţi aşa-zişi creştini, străini de dreapta credinţă, contestă botezul pruncilor, unul din aceste motive fiind şi acela că Mântuitorul s-ar fi botezat la maturitate.
Trebuie spus de la bun început că ei greşesc amarnic pentru că botezul lui Ioan cu care s-a botezat şi Domnul nu este tot una cu botezul nostru creştin.
Ce era botezul lui Ioan? Era doar o preînchipuire a botezului creştin, era doar o mărturisire publică a celui în cauză care voia să-şi schimbe viaţa, să se întoarcă de la păcat la Dumnezeu.
Mântuitorul vine la apele Iordanului nu că ar fi avut păcate, El fiind fără de păcat, ci pentru că acolo la apele Iordanului, aşa cum ne-o arată şi calendarul nostru bisericesc are loc Dumnezeiasca Arătare adică descoperirea Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh, aşa cum nu s-a mai făcut până atunci.
Botezul Domnului marchează şi începutul activităţii Lui publice. De ce la 30 de ani? Pentru că aşa era tradiţia în Israel: nimeni nu putea să fie învăţător al Legii decât după această vârstă care marca deplina maturitate.
Botezul creştin a apărut după învierea Mântuitorului când Domnul le-a trimis pe apostoli la propovăduire zicându-le „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” iar „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui”, astfel botezul alături de credinţă este condiţia majoră pentru mântuire. Acesta este motivul pentru care Biserica, încă din vremurile străvechi, administra botezul pruncilor, pentru ca, în cazul în care pruncii ar muri în timpul copilăriei, să nu fie lipsiţi de mântuire, dar şi „ca să nu ia timp răutatea”. Ca urmare, pe garanţia credinţei mărturisite de părinţi, de naşi şi de comunitatea în care va creşte copilul, Biserica a practicat încă din primele veacuri botezul pruncilor.
Botezul este poarta de intrare în creştinism, uşa celorlalte sfinte Taine, sufletul noului botezat se face sălaş al lui Hristos care prin Sfântul Duh îi dă putere de creştere sufletească şi trupească până la măsura deplinătăţii duhovniceşti.
Aşa că copiii trebuie să fie botezaţi şi toţi cei ce amână botezul săvârşesc o mare greşeală şi un mare păcat.
Pr. Alexandru STANCIU
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 1 - ianuarie 2007

Biserica ieri şi astăzi


Întreba odată cineva ce este istoria şi a primit răspunsul: “este întâlnirea cu celălalt”. Noi, ca şi creştini, spunem că nimic nu este întâmplător şi că noi de fapt ne întâlnim în istorie cu Dumnezeu.

Respectăm prezentul cunoscându-ne trecutul
Cine nu îşi cunoaşte istoria este condamnat să şi-o amintească, pentru că nu este posibil să respecţi prezentul dacă nu îţi cunoşti trecutul. Sfântul Apostol Pavel ne cerea să păstrăm vie memoria celor ce ne-au fost adevărate modele şi să le urmăm exemplul. Numai aşa se vor păstra marile valori pe care trebuie să le onorăm.
Poporul român, atât de încercat, a dat din rodul pământului acestuia oameni minunaţi şi locuri încărcate de istorie. Iar Biserica are misiunea de a păstra toate nestematele acestui pământ românesc şi de a le transmite mai departe urmaşilor. Un capitol frumos al istoriei româneşti îl constituie şi mândra Ţară a Făgăraşului, pe care îndrăznesc să o numesc "grădina Maicii Domnului", un loc parcă rupt din paradis şi în care Dumnezeu s-a întâlnit în istorie cu oamenii. Şi nu putem să nu povestim despre ce are mai de preţ această zonă minunată a ţării şi a cărei contribuţie ne-a făcut şi ne face o mare cinste. Acesta este scopul rubricii "Trecut şi prezent".

Ţara Făgăraşului… pe scurt
După epoca migraţiilor barbare, românii din Ţara Făgăraşului, trăitori mai mult în munţi, au început să coboare spre locuri mai largi şi să formeze "ţărişoare". Aşa s-a întemeiat între Olt şi munţii Făgăraşului o ţară românească puternică, din moment ce e menţionată în documentele regilor unguri încă din 1222, sub denumirea de Terra Blachorum. Dinastia voievodală care a condus această ţară a românilor este dinastia Negrilor. După ce Negru Vodă părăseşte Ţara Făgăraşului din cauza presiunii maghiare, instalându-şi capitala la Câmpu-lung şi întemeind Ţara Românească, domn al Ţării Făgăraşului a rămas cumnatul său Dan.
Din secolul XIII-lea, după plecarea lui Radu Negru, Ţara Făgăraşului rămâne sub stăpânirea domnilor munteni până la 1464, adică încă 147 de ani. Din 1464 pana în anul 1690, timp de 226 de ani, Ţara Făgăraşului se află sub stăpânirea regilor unguri şi a principilor ardeleni, de mai multe ori ea fiind donată soţiilor voievozilor ardeleni sau altor persoane importante.
Din anul 1690 până la 1848, Ţara Făgăraşului trece sub stăpânirea habsburgilor. În această perioadă are loc aşa-numita "unire" cu Biserica Catolică (a Romei), când apa-re Biserica cu titulatura "greco-catolică". Este cea mai grea perioadă pentru Ortodoxia transilvăneană. Din dispoziţia împărătesei Maria Tereza, campania gene-ralului Adolf Bukow, care a distrus în jur de 200 de mănăstiri din Ardeal (cele din lemn fiind arse, iar cele din piatră şi cărămidă fiind distruse cu tunurile) a desfiinţat practic viaţa monahală ortodoxă din Transilvania. În acea perioadă Ţara Făgăraşului a pierdut 39 de mănăstiri.
După revoluţia de la 1848 se instituie un regim absolutist: guvernatori militari, obligativitatea limbii germane în administraţie şi şcoli, dura reprimare a luptei pentru emancipare naţională.
În anul 1918, după primul război mondial, în Transilvania a început o amplă mişcare populară a unirii cu patria mamă. În toate aceste perioade instituţiile de vază au fost Biserica şi Şcoala, care şi-au adus un aport esenţial şi în Ţara Făgăraşului.


Bogăţia Ţării Făgăraşului
Ţara Făgăraşului este o mărturie a unei istorii vii, prin care Biserica lui Hristos a condus viaţa fiecărei comunităţi creştine din aceste locuri binecuvântate. Vom aborda în cadrul rubricii noastre un scurt istoric al fiecărei biserici în parte, dar vom evoca şi personalităţi al căror sprijin a fost definitoriu pentru poporul român. Cele mai multe dintre satele noastre sunt aşezări aşa de vechi, încât începuturile lor se pierd în negura trecutului. Însemnările culese din istorie sunt ca nişte candele care ne bucură. Ar fi o greşeală dacă din nepăsarea noastră s-ar stinge.
O altă mărturie vie a unui trecut şi prezent real îl constituie aportul deosebit de important al vieţii monahale din Ţara Făgăraşu-lui. Deşi aceasta are un trecut tragic, în prezent aceste vetre autentice de trăire profund creştină reprezintă un adevărat liman de credinţă în această lume zgomotoasă.
Sperăm să fiţi alături de noi în acest demers şi să ne primiţi cu căldură în inimile dumneavoastră.
Pr. Răzvan Timofte

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 1 - ianuarie 2007