Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte

 Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte, sau vă smulge ceea ce vă aparţine, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicând: „Doamne, toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!”

Atunci vei purta în chip simţit harul în sufletul tău. La început sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşii tăi, iar Domnul, văzând gândul tău cel bun, te va ajuta în toate şi experienţa însăşi te va învăţa calea.

Dar cel ce gândeşte de rău pe vrăjmaşii lui nu are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dacă te rogi pentru vrăjmaşii tăi, pacea va veni asupra ta. Iar când vei iubi pe vrăjmaşii tăi, să ştii că un mare har dumnezeiesc locuieşte intru tine. Nu zic că este deja un har desăvârşit, dar e de-ajuns pentru mântuire. Dacă, dimpotrivă, ocărăşti pe vrăjmaşii tăi, e semn că un duh rău locuieşte în tine şi el aduce gânduri rele în inima ta; căci, aşa cum a spus Domnul, „din inima omului ies gândurile bune şi gândurile rele” (Matei 15, 19).”

Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei

„Planificarea familială” – o ecuaţie fără Dumnezeu

„Trebuie să avem încredere absolută în Purtarea de grijă dumnezeiască şi, ca să zic aşa, să nu planificăm copiii, fiindcă pe copii îi dă Dumnezeu, şi numai El ştie câţi copii să dea – El, şi nimeni altcineva. 

Ce-i drept, unii se hotărăsc, pentru că viaţa a devenit grea, să aibă doar un copil, şi de aceea se păzesc. Totuşi, acesta este un mare păcat, căci creştinii cu pricina arată că îşi rânduiesc viaţa – cred ei – mai bine decât le-o rânduieşte Dumnezeu. Fiind mândri, subestimează Purtarea de grijă dumnezeiască – or, Dumnezeu vede şi dispoziţia sufletească, şi situaţia economică a acestor creştini, vede şi multe altele pe care noi nu le vedem şi nu le ştim. Şi dacă familia este săracă şi de-abia îi ajung mijloacele materiale ca să întreţină un singur copil, Cel care ştie toate Se poate îngriji şi de întărirea economică a familiei.” (...)

Multora, Dumnezeu nu le dă copii tocmai ca din această pricină să-i iubească pe toţi copiii ca şi cum ar fi ai lor...

Să amintim şi de Drepţii Ioachim şi Ana, care au rămas fără copii până la bătrâneţe, lucru care în vremea aceea era socotit o mare nenorocire, şi poporul îi jignea pentru aceasta. Dumnezeu ştia totuşi că din ei se va naşte Maica Domnului, care, la rândul său, Îl va naşte pe Mântuitorul tuturor oamenilor, pe Domnul nostru Iisus Hristos!

Alţi părinţi îşi fixează ca scop naşterea de mulţi prunci, şi Dumnezeu, bineînţeles, le îngăduie, fiindcă respectă libertatea voinţei omului, și fiindcă uneori nu suportă, ca să zic aşa, cârtelile noastre, şi de aceea ne lasă în voia noastră. După aceea, însă, părinţii cu mulţi copii se ciocnesc cu o mulţime de probleme: supraevaluându-şi puterile aduc pe lume, să zicem, opt copii, iar ca rezultat nu pot face faţă mulţimii grijilor legate de creşterea unui asemenea număr de copii.

Dumnezeu Însuşi stabileşte numărul copiilor din familie: îndată ce vede că părinţii nu s-ar putea descurca cu încă un copil, îndată pune capăt naşterii pruncilor.

Cei care năzuiţi să dobândiţi prunci „cu de-a sila”! Lăsaţi lucrul acesta în seama lui Dumnezeu, fiindcă El ştie vremea potrivită. Unii, cu toate că nu sunt bine rânduiţi duhovniceşte, Îl „presează” pe Dumnezeu ca să le dea copil atunci când vor ei. 

Fiind iubitor, Dumnezeu le dă copil, însă ei văd în scurtă vreme că pruncul, crescând, devine nervos, fiindcă a moştenit patimile părinţilor săi, iar ei înşişi cad într-o nelinişte şi mai mare, fiindcă au dobândit prunc care le-a moştenit – fără vină – patimile, de care ei nu s-au îngrijit să se curăţească înainte de a cere cu stăruinţă copil de la Dumnezeu.

Aşadar soţii trebuie să se încredinţeze pe deplin în mâinile lui Dumnezeu şi să nu împiedice voia Lui. Să-L lase pe Dumnezeu să facă ce vrea El, fiindcă aşa se va sălăşlui în sufletele lor şi le va acoperi familia cu harul Lui, cu binecuvântarea Lui.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

Izvoarele rugăciunii: uimirea / tragedia

Viaţa şi rugăciunea sunt de nedespărţit. O viaţă fără rugăciune este o viaţă lipsită de înţelegerea unei dimensiuni esenţiale a existenţei. Este o viaţă anostă, insipidă, lipsită de energie, de orice vlagă, fără profunzime, fără adâncimi, o viaţă bidi-mensională, în spaţiu şi în timp. Este o viaţă care îşi găseşte mulţumirea în partea cea văzută, cu aproapele nostru, dar cu aproapele nostru fizic, în care nu reuşim să descoperim imensitatea şi veşnicia destinului său. Valoarea rugăciunii constă în a descoperi, a afirma şi a trăi conform realităţii că în tot ce ne înconjoară există o dimensiune a veşniciei şi a nemărginirii. (..)

Rugăciunea izvorăşte din două surse: fie dintr-o stare de minunare în faţa lui Dumnezeu şi a realităţilor Lui – aproapele nostru şi lumea din jur, în ciuda umbrelor ei –, fie din adâncul tragediei noastre sau a altor oameni.

Berdiaev spunea: „Când mi-e foame este vorba de un factor fizic, când aproapelui meu îi este foame, se pune problema unui factor moral.” Aceasta este tragedia căreia îi facem faţă în fiecare moment al existenţei noastre. Doar că aproapelui meu îi este mereu foame, însă nu doar foame de pâine, ci uneori îi este foame de un gest omenesc, de o licărire de afecţiune.

Şi acum, în acest moment, începe rugăciunea, în această stare de sensibilizare în faţa minunii dumnezeieşti, a minunării şi a tragediei. Atâta timp cât această stare dăinuie, totul devine mai uşor. În această stare de uimire, de minunare, ne rugăm mai uşor ca atunci când suntem sub impactul unei tragedii.

De altfel, viaţa şi rugăciunea ar trebui să formeze o unitate. De exemplu, când ne trezim dimineaţa şi stăm înaintea lui Dumnezeu, îi putem spune: „Doamne, binecuvântează-mă şi binecuvântează această zi care începe acum!”; după care să tratăm ziua ca pe un dar de la Dumnezeu şi să ne considerăm a fi nişte trimişi ai Lui în această mare necunoscută, care este noua zi. Nimic din ceea ce se va petrece de-a lungul zilei nu va fi străin voii lui Dumnezeu. Totul, fără nici o excepţie, va fi o situaţie în care Dumnezeu ne-a aşezat pentru a aduce cu noi o prezenţă dumnezeiască, prezenţa Lui, iubirea Lui, milostivirea Lui, inteligenţa Lui creatoare, curajul Lui... De fiecare dată când ne vom confrunta cu o situaţie dificilă, vom fi cei pe care Dumnezeu i-a pus acolo pentru a îndeplini slujirea de creştin, aceea de a fi o părticică din Trupul lui Hristos şi o lucrare a lui Dumnezeu.

Dacă vom face aşa, vom vedea că în fiecare clipă va trebui să ne întoarcem către Dumnezeu, să-L rugăm şi să-I spunem fiecare în parte: „Doamne, lămureşte-mi înţelegerea, întăreşte-mă şi călăuzeşte-mi voia, dăruieşte-mi o inimă de foc, ajută-mă!” Altădată poate îi vom spune doar: „Mulţumesc Ţie, Doamne!”

Şi, dacă suntem înţelepţi şi recunoscători, vom şti cum să evităm acea nebunie care se mai numeşte vanitate sau mândrie, care constă în a ne închipui că am făcut ceva ce nu a mai fost. Dar, de fapt, Dumnezeu este Cel care a făcut-o. El este Cel care ne-a făcut acest dar minunat: a fi cei care ducem la îndeplinire lucrarea Lui.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 92, iulie-august 2016

Femeile însărcinate să se împărtăşească mai des

Viitoarea mamă trebuie să fie foarte liniştită şi împăcată ‒ şi pentru ca anormalele capricii de care dau dovadă în mod obişnuit gravidele să nu influenţeze în rău inima ei, să nu o păgubească, femeile care se pregătesc de naştere trebuie să se împărtăşească mai des cu Sfintele lui Hristos Taine.

„Cu cât mai des, cu atât mai bine!”, spune Sfântul Serafim din Sarov. Bineînţeles, cu conştiinţa propriei nevrednicii; bineînţeles, cu mare evlavie şi cutremur; şi bineînţeles, simţind cât de neputincioşi suntem şi câtă nevoie avem de puterea lui Dumnezeu, care ne sfinţeşte atât pe noi, cât şi rodul din pântece.

Pr. Artemie Vladimirov, în Cum să educăm ortodox copilul

Să nu minţiţi niciodată copiii!

Foto: Oana Nechifor, doxologia.ro

Părinţii şi educatorii nu trebuie să-şi mintă copiii în nicio împrejurare importantă, semnificativă a vieţii. Orice minciună, orice înşelăciune, orice simulare sau disimulare este remarcată de copil cu o extraordinară agerime şi repeziciune şi, odată ce acesta o remarcă, el se tulbură, se scandalizează şi devine suspicios.

Dacă este ceva ce nu i se poate spune copilului, întotdeauna este mai bine să îi refuzăm cinstit şi direct răspunsul ori să stabilim o limită precisă în ce priveşte informarea lui, decât să inventăm aberaţii ca, după aceea, să ne încurcăm în ele şi să fim daţi în vileag de perspicacitatea copilului.

Şi nu trebuie să rostim fraze de genul: „e prea devreme să ştii tu asta” sau „oricum nu poţi pricepe”; asemenea răspunsuri nu fac decât să zgândăre în sufletul copilului curiozitatea şi amorul propriu. Mai bine este să dăm răspunsuri cum ar fi: „n-am dreptul să-ţi spun lucrurile astea; fiecare om trebuie să păstreze anumite taine, şi nu e delicat şi cuviincios să iscodeşti tainele altora”. 

Ivan Ilin, în Viaţa de familie

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 92, iulie-august 2016