Rugăciune. O poezie a maicii Teodosia (Zorica) Laţcu, prezentată de Părintele Teofil

Este o poezie pe care a scris-o maica Teodosia la noi la mănăstire în 17 octombrie 1977. A venit la noi la mănăstire şi am lucrat împreună; băteam la maşină după dictatul ei nişte predici scrise de un grec pe nume Serafim Papacosta. Erau nişte predici despre pildele şi minunile Mântuitorului, pe care le-a tradus maica Teodosia împreună cu părintele Serafim şi pe care le băteam împreună la maşină. Dar mi s-a defectat maşina şi a trebuit să merg la Sibiu s-o repar, ca să putem lucra mai departe. Şi am zis:

— Maică, până vin să faci o poezie! Pentru că – zic – aşa-i la mănăstire, trebuie să facem ceva. Când vin acasă să găsesc o poezie!

Şi am găsit o poezie, zic eu, extraordinară. Extraordinar de frumoasă! Am intitulat-o Rugăciune şi să vedeţi numai cât e de frumoasă:

Doamne, încă să nu-mi dai

Frumuseţile din rai

Şi încă nu-mi dărui

Ale slavei bucurii.

Nu mă-ndemn încă să-ţi cer

Fericirile din cer,

Până când prin lume-Ţi duci

Tu, povara Sfintei Cruci.

Până când însângerat

Şi lovit şi înspinat,

Treci pe calea cu dureri,

Fericire cum să-Ţi cer?

Dă-mi, Stăpâne, Crucea Ta

Şi mă-nvaţă-a o purta.

Şi în inimă, cu jale,

Dă-mi durerea Maicii Tale.

Şi în piept, cu frângere,

Dă-mi a Maicii plângere!

Dă-mi, Stăpâne, să-Ţi sărut

Urma paşilor în lut

Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg,

Tălpile să Ţi le şterg,

Cu iubirea mea duioasă,

Ca femeia păcătoasă.