Relaţia maestru – discipol. In memoriam Părintele Teofil

Perspectiva unei cărţi cu titlu sugestiv: DIN OSPĂŢUL CREDINŢEI a părintelui arhimandrit Teofil Părăian – de la a cărui trecere dincolo se împlinesc, în anul 2016, şapte ani – mă aduce să scriu despre relaţia maestru-discipol. Discipolul ales – unul special dintre mulţii discipoli ai Părintelui – este preotul Cornel Ursu, din parohia Galaţi-Făgăraş, preot vrednic de toată lauda şi mai ales iubitor neîntrecut al scrierilor Părintelui Teofil, alături de care petrecea ore în şir citindu-i cărţi, cerându-i sfatul sau povestind întâmplări.

Am primit cartea de la Părintele Cornel într-o împrejurare în care trebuia să iau aminte la cuvintele de mângâiere care să îi aline chiar şi pe cei mai disperaţi credincioşi cărora li se întâmplă necazuri ieşite din comun. Citind, auzeam parcă vocea Părintelui Teofil, hotărâtă, specială, răspunzând la întrebările adresate lui în conferinţe, începând mai întotdeauna cu un dragă hotărât. În vocea Părintelui Teofil erau vibraţii întemeiate pe o credinţă nestrămutată în Dumnezeu, pe nădejde în atotprezenţa Lui şi dragoste faţă de aproapele ascultător. Îmi place să citesc cărţi parcurse de altcineva înaintea mea, cu sublinierile apăsate ale creionului care întăresc fraze, care împărtăşesc idei de valoare. Dar, în cazul Părintelui Teofil, am înţeles şi cât contează vocea. Vă redau una: „Dragă, pe om, dacă-l cauţi de bun, bun îl găseşti; şi dacă-l cauţi de rău, şi rău îl găseşti”.

Că Părintele Cornel Ursu, discipolul său bun, era cel mai apropiat, o ştiu mulţi. Dar că Părintele Cornel îi citea capitole întregi din Filocalia tradusă cu migală de către Părintele Dumitru Stăniloae împreună cu Părintele Arsenie, nu ştiu decât puţini. Astfel i-am înţeles dintr-odată vocea. Părintele Cornel citea cu vocea eliberată de angoasele restriştilor comuniste de odinioară, până la a deveni pe Internet vocea sonoră a credincioşiei pentru cei care aleg să deschidă capitole din Filocalia. Doar unii ştiu că datorită acestei prietenii dintre Părintele Teofil şi Părintele Cornel Ursu putem alege să ascultăm audio şi vocea Părintelui Ursu, care înveşniceşte o relaţie maestru-discipol.

Neputând să asculţi în întregime toată Filocalia, necum să o citeşti toată, decât din vreme în vreme, la răstimpuri, în acest cadru am înţeles altfel relaţia maestru-discipol. Ea se clădeşte în timp, pe ascultare. Nu este vorba de o ascultare oarecare, ci de înţelegere care formează gânditori altruişti. Este ascultarea care apropie experienţe, care pune viaţa pe primul loc, mai presus de a corecta greşeli. Părintele Ursu, vorbind cu Părintele Teofil, era educat pentru viaţă după ascultare. Aşa a ajuns să trăiască pentru conţinut, nu pentru aparenţe, să aibă răbdare, să-i fie şi lui de folos o lectură cu voce tare a Filocaliei. Aşa a învăţat să transmită oamenilor cum să învingem prejudecăţile şi temerile, să înlăture ideile preconcepute, să risipească prin iertare orice conflict, pentru că punea în lectura făcută pentru un nevăzător măreţ, iubirea de ascultare. Vibraţiile vocii lui îmbrăţişau idei, treceau prin gândurile limpezite de vanităţi, mişcau emoţional punctele de vedere, însufleţeau gesturile. Aşa am înţeles şi sublinierile apăsate rostite în mintea mea de însuşi Părintele Teofil, dar acum şi de Părintele Cornel Ursu, care au în fiecare silabă puterea iubirii aproapelui.

Aşa am înţeles că ascultarea nu este un context, ci este o BUCURIE.

Maria Gabor

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 89, ianuarie-februarie 2016

„E foarte important lucrul acesta, ca cineva să-şi supună mintea lui Dumnezeu. Vă spuneam cândva într-un context oarecare, că Părintele Arsenie zicea că „noi avem mintea care discută cu Dumnezeu, în loc să se supună fără discuţie”.

Cine se supune cu mintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, acela-i totdeauna biruitor. Nu se poate să nu vadă minuni în viaţa lui când se supune cu mintea, în înţelesul acesta că, de pildă, Domnul Hristos spune să iertăm şi nu ne-ar conveni să iertăm, dar ne silim să iertăm. E o supunere cu mintea şi vedem minunea liniştirii sufletului şi o mare bucurie pentru noi.

Un text asupra căruia mă opresc adeseori este spălarea picioarelor, la Cina cea de Taină. E un lucru extraordinar să te gândeşti că Domnul Hristos este, fiţi atenţi, Dumnezeul care spală picioarele omului. Deci Domnul Hristos, ca Dumnezeu şi om, a spălat picioarele oamenilor. E o coborâre şi aceasta. E o coborâre ca să îl ridice pe om, ca să îi dea omului cinstire. În această lucrare a Mântuitorului, de coborâre până la faptul acesta de a spăla picioarele omului, Sfântul Apostol Petru a avut o ezitare. N-a mai avut atitudinea de la pescuirea minunată, nu s-a mai supus cu mintea, ci s-a împotrivit cu mintea. Şi a zis: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?”. Şi atunci Domnul Hristos a zis: „Ceea ce fac Eu, tu nu înţelegi acum, dar mai târziu vei înţelege”. Şi Sfântul Apostol Petru, statornic în împotrivirea lui, a zis: „Niciodată n-o să-mi speli mie picioarele!”. Şi a spus Domnul Hristos: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine” (Ioan 13, 6-8). Cu alte cuvinte, dacă nu te laşi modelat, dacă nu te laşi să fac Eu ce trebuie să fac cu tine, dacă te împotriveşti, nu ai parte cu Mine, te împotriveşti şi nu poţi fi împreună cu Mine.”

Părintele Teofil, Veniţi de luaţi bucurie