Tragedia de la clubul „Colectiv” din
Bucureşti a adus în spaţiul public o premieră pentru România postdecembristă,
Biserica fiind numărată, într-un fel sau altul, printre autorii morali ai
acestui cumplit eveniment, alături de corupţia din societatea românească. Mai
mult, analizând articolele şi comentariile din presă, dar şi de pe reţelele de
socializare, cele mai multe reacţii negative sunt tocmai la adresa Bisericii.
Iar cel mai virulent dintre atacurile lansate până acum este cel sintetizat de
un slogan mai vechi, aparţinând unui ONG anticreştin, şi anume: „Vrem
spitale, nu catedrale!”. Un slogan care nu are nici un fel de
acoperire. Nimeni nu poate explica raţional, cu date concrete şi argumente, cum
este afectată construcţia de spitale de ridicarea de lăcaşuri de cult (cea mai
mare parte dintre ele beneficiind de sprijinul financiar al comunităţilor
parohiale, iar nu de la bugetul de stat). Dar nu asta
este important, nu mi-am propus să demontez acest slogan (au făcut-o alţii
deja, mai ales pe site-ul avereabisericii.ro). Eu îmi propun să
convertesc acest slogan, să-l încreştinez, aşa cum Biserica a
încreştinat, de-a lungul istoriei, numele unor sărbători păgâne, precum
Rusaliile sau Sânzienele.
Nici eu nu-mi doresc
clădiri/ ziduri, fie ele şi în formă de biserică
Voi începe prin a spune că Biserica, prin
lăcaşurile sale de cult, este Spital. Afirmaţia
nu-mi aparţine, ci este a Sfântului Ioan Gură de Aur. În
Biserică, omul vine spre a fi tămăduit, spre a vindeca firea umană de rana
produsă când s-a rupt de Dumnezeu şi a pierdut raiul, prin căderea
protopărinţilor Adam şi Eva. O dată restabilită, prin Biserică, deplina
comuniune cu Dumnezeu, omul este ontologic restaurat şi, implicit, este
vindecat şi sufletul, dar şi trupul său (care, în cazul sfinţilor, poate primi şi
darul de a rămâne nestricăcios, după moartea biologică). Dar, chiar dacă ar fi
să aducă „doar” vindecare/ alinare sufletească şi tot ar fi suficient pentru a
numi bisericile ca fiind adevărate spitale. Sănătatea trupească fără sănătate
sufletească nu are nici un rost. Ce bucurie poate avea un om cu un organism
perfect din toate punctele de vedere, dar care este chinuit sufleteşte şi nu
(mai) vede nici un rost în a-şi trăi viaţa? Adesea, trupul se îmbolnăveşte
tocmai de pe urma bolilor spirituale (prin aşa numita somatizare).
Dimpotrivă, un om sănătos sufleteşte va fi mult mai motivat să lupte şi pentru
sănătatea trupului său – a se vedea acele cazuri consemnate de ştiinţa
medicală, în care pacientul se vindecă, uneori miraculos, ca urmare a
rugăciunilor şi a credinţei în Dumnezeu.
Aşa încât, eu cred că atunci când auzim: „Vrem
spitale, nu catedrale!”, noi, creştinii, ar trebui să înţelegem că nu
se (mai) doresc edificii în care să se „presteze servicii
religioase”, ci locuri în care, cu adevărat, omul să poată afla
vindecare pentru sufletul său, cu ajutorul duhovnicului, adică al „medicului”
din Spitalul numit Biserică. Dacă nu este aşa în toate bisericile, atunci, da,
avem o problemă. Dacă oamenii pot discuta doar din an în Paşti cu preotul,
câteva minuţele, sub presiunea mulţimii care aşteaptă la spovedit, atunci
supărarea celor din stradă este îndreptăţită. Nici eu nu-mi doresc clădiri/
ziduri, fie ele şi în formă de biserică, dacă ele nu sunt autentice aşezăminte
de tămăduire a omului.
Activităţi care lipsesc
din presă
 |
| Clubul mămicilor, găzduit de biserica Talpalari |
Ca să ies din sfera teoriei, sunt obligat să dau câteva
exemple concrete din ceea ce cunosc mai bine, din ce se întâmplă în biserica la
care sunt paroh, Talpalari (din Iaşi). Săptămâna aceasta care s-a încheiat,
spre exemplu, a fost iniţiat un club al soţiilor, care îşi propun
să înveţe cum să gestioneze problemele pe care le întâmpină în relaţia cu soţii
lor (în pregătire, avem şi un club al soţilor, dar şi unul
dedicat celor ce urmează a se căsători). Aceste cluburi se adaugă la deja săptămânalul
club al mămicilor, ce funcţionează de vreo trei ani de zile. Tot
în biserică (încă nu avem o casă socială) s-a întrunit, zilele trecute, şi
grupul săptămânal de terapie pentru persoane codependente, sub
oblăduirea maicilor care activează în cadrul Centrului de Formare şi Consiliere
„Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil". Evident, abordările la aceste
întâlniri sunt dintr-o perspectivă creştină, metodele de lucru fiind
„îmbisericite”. La toate acestea se adaugă, tot în săptămâna trecută, cel puţin
120 de persoane spovedite de doi preoţi, conform unor programări întinse pe
patru zile. Ca să nu mai pomenesc şi de cele patru Sfinte Liturghii la care, cu
rânduiala cuvenită, credincioşii au primit Sfânta Împărtăşanie – „spre
tămăduirea sufletului şi a trupului”. Iar în ziua de duminică, după
Sfânta Liturghie, a fost o agapă la care s-a putut gusta câte ceva şi am putut
vorbi între noi, împărtăşind gânduri, trăiri, evenimente din viaţa noastră,
edificându-ne asupra unor probleme duhovniceşti sau de altă natură... Cu alte
cuvinte, această agapă duminicală e un loc în care nimeni nu (mai) e singur.
Toate aceste activităţi nu sunt prezentate nici în presă,
nici în alte spaţii publice, deşi ele se desfăşoară, cu unele modificări, în
fiecare săptămână a anului liturgic. La urma urmei, sunt chestiuni care ţin de
intimitatea acestei familii, care este comunitatea parohială. Eu
însumi am cerut, în mai multe rânduri, ucenicilor să nu trâmbiţeze despre
aceste lucruri.
Dacă am considerat că este momentul de a vorbi acum, ca
excepţie, a fost pentru a demonta, fie şi simbolic, fie şi pentru o
clipă, afirmaţiile celor care, din afară privind (sau doar cu ochii la presă),
afirmă, nonşalant, că „Biserica nu face nimic pentru oameni”.
I-aş pune, pe toţi aceşti critici de serviciu, în legătură cu oameni care au
ajuns la noi, la biserică, în pragul sinuciderii şi au (re)găsit bucuria de a
trăi, cu soţi care erau în prag de divorţ şi care nu numai că nu s-au mai
despărţit, ci au mai făcut unul sau doi copii, între timp, cu studenţi orfani,
care au găsit aici şi o familie, dar şi sprijinul financiar necesar spre a
continua studiile. Şi exemplele pot continua pe pagini întregi... Pot, oricând,
pune la dispoziţie o listă de cel puţin 200 de persoane care să dea mărturie
despre cât de mult i-a ajutat Dumnezeu prin Biserică. Şi asta
este doar una dintre miile de parohii din această ţară. Ca să nu mai vorbim
despre capelele din spitale sau din alte instituţii. Chiar în ziua în care
scriu aceste rânduri, am fost la un spital de copii, pentru a fi părtaş la
botezul unui prunc bolnav, pe nume Gabriel. Acolo este un preot care nu doar în
timpul programului de opt ore, ci oricând e nevoie, la orice oră din zi şi din
noapte, este alături de cei aflaţi în suferinţă. E unul dintre eroii anonimi ai
acestei ţări. Dacă presa nu-i ştie, nu înseamnă că aceşti oameni nu există.
Rănile societăţii
româneşti
„Vrem spitale, nu catedrale”? Sunt
de acord. Acolo unde bisericile sunt doar ziduri şi slujbe ţinute formal, ele
trebuie să devină spitale duhovniceşti. Deşi eu nu ştiu să existe
undeva o asemenea decădere. Categoric însă, nu putem să ne preocupăm doar de spitale
pentru trup, iar pe cele pentru suflet să le închidem. Chiar şi
tragedia de la clubul „Colectiv” scoate în evidenţă această nevoie de biserici.
Dacă nu ar fi existat aceste spitale de suflet, unde s-ar fi
făcut slujba de înmormântare a victimelor, pe caldarâm? Şi unde ar mai fi putut
primi alinare familiile acestor tineri care au suferit de o moarte atât de
cumplită? Biserica este locul unde, mai mult decât oriunde pe pământ, primeşti
pe Duhul Sfânt, „Mângâietorul”. Da, fiecare poate (şi are nevoie)
să-L întâlnească pe Dumnezeu în inima sa, acasă sau în orice loc s-ar afla, dar
comuniunea cu El şi cu ceilalţi oameni nu e deplină decât în Biserică.
La câte răni are acum societatea românească, asta ne-ar mai trebui: să închidem
bisericile-spital! Sau să încetăm a le mai construi acolo unde nevoile
spirituale ale oamenilor o cer.
Pr. Constantin Sturzu, doxologia.ro
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 88, noiembrie-decembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu