S-a vorbit mult despre tragedia de la clubul
Colectiv din Bucureşti. S-au făcut reconstituiri şi s-au emis ipoteze legate de
întâmplările în sine şi de cauzele lor materiale şi spirituale. Am văzut în
acelaşi timp solidaritate şi pripă, compasiune şi profitori. Între timp,
lacrimile sunt departe de a se fi oprit. În fiecare zi cineva mai pleacă spre
veşnicie, lăsându-ne în urmă trişti, mângâiaţi doar de rugăciunile şoptite cu
voce tremurândă.
Tineri în căutări
În seara de vineri, 30 octombrie, la clubul
Colectiv din Bucureşti o formaţie locală plină de potenţial, Goodbye To
Gravity, îşi lansa al doilea album. De aceea se strânseseră acolo toţi acei
tineri: nu pentru a celebra vreo sărbătoare de import, aşa cum s-a spus atât de
des în ultimele zile. Faptul că nu s-au evitat cu tot dinadinsul asocierile
este legat de un anumit potenţial comercial, dar ca martor la faţa locului pot
spune că nimeni nu venise pentru halloween. Sigur, aşa cum scria deunăzi un
părinte cu inimă de aur, nu se slujea Vecernia la Colectiv, dar nici nu se
invoca vreun duh malefic. Erau o întâlnire între tineri şi un act muzical în
spatele căruia stătea multă muncă. Muncă impregnată de idealism, atâta timp cât
genul de muzică abordat este departe de succesul comercial, cel puţin în
România. Aceşti tineri descriau în sunete şi versuri căutări şi frământări
definite de o dorinţă de verticalitate.
După mai multe cântece, într-un moment de pauză,
de la nişte banale artificii, buretele de antifonare de pe unul dintre stâlpii
de susţinere ai clubului a luat foc. Unii dintre spectatori au pornit spre ieşire,
însă nimeni nu-şi închipuia ce avea să urmeze. Ne gândeam că vom reveni după
câteva minute, însă când flacăra a atins tavanul, nu a mai rămas nimic de
făcut. Fumul toxic declanşat de materialele arse, busculada, flăcările au dus
la deznodământul care ne este de acum cunoscut tuturor. Sosiţi la faţa
locului, jandarmi, pompieri, cadre medicale au făcut tot ce au putut. Între ei,
cu o discreţie exemplară, părintele Vasile Bîrleanu, preot militar la Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţă. Vaiete de durere se auzeau de pretutindeni,
unii dintre cei răniţi îşi dădeau ultima suflare. Iar întunericul nopţii era,
fără ştirea noastră, luminat de rugăciuni şi de dăruirea pentru aproapele a lui
Claudiu Petre, a lui Adrian Rugină şi, cred cu tărie, a altora ca ei.
Dezbinare, judecare, manipulare
Durerea pare nesfârşită. În fiecare zi ne mai
părăseşte unul dintre cei de acolo, unul dintre ei, unul dintre noi. Când
suntem loviţi de un asemenea necaz, ies la iveală trăsăturile noastre cele mai
nobile şi cele mai josnice deopotrivă. Au fost multe dovezi de
împreună-pătimire zilele acestea, între cei de acolo şi ceilalţi, între bătrâni
şi tineri, între preoţi şi credincioşi. Dar a fost şi multă dezbinare, multă
judecată pronunţată cu vehemenţă justiţiară, de parcă am fi uitat „ai Cărui
Duh suntem“. Şi se vede în fiecare dintre noi nevoia de (re)catehizare, căci
durerea prin care trecem ne arată pe unii, dintre care cel dintâi sunt eu,
departe de dragostea aceea despre care blândul nostru Mântuitor spunea cu
durere că se va răci.
Au fost, din păcate, şi mulţi dintre aceia care au
profitat de moment pentru a-şi propaga agenda secularistă anticreştină, pentru
a pune Biserica în mijlocul unei campanii mediatice defăimătoare. Şi, în emoţia
momentului, au existat şi greşeli de comunicare.
Unitate în tragedie
Dar dincolo de acestea, din toate bisericile şi
din multe case s-au ridicat spre cer rugăciunile şi lacrimile celor care au înţeles
că tragedia este, dincolo de fiecare dintre cei suferinzi, a noastră, a
neamului, a Bisericii. Iar unitatea noastră abia acum are prilejul să se arate.
Aşa cum se întâmplă, de pildă, în Belgia, unde familiile celor internaţi sunt
mângâiate, îndrumate şi ajutate – duhovniceşte şi material – de un preot
ortodox român a cărui „autoritate blândă“, cum spune cineva dintr-o familie,
veghează, cu harul lui Hristos, alături de suferinţa semenilor.
Ne plângem morţii, zilnic mai mulţi. Ne rugăm
pentru vindecarea celor vii, zilnic mai puţini. Şi încercăm să ne liniştim
dincolo de cuvintele de ocară aruncate de unii la adresa celor care se aflau în
seara de 30 octombrie la un concert frumos – îndrăznesc să o spun! – ce s-a
transformat în tânguire prelungă. Pentru ca toate acestea să nu fie zadarnice,
trebuie să ne strângem unii lângă alţii în singurul loc unde nădejdea şi
dragostea sunt mai puternice decât moartea, unde vii şi adormiţi sunt cuprinşi
împreună în rugăciunea pentru iertarea păcatelor şi în dragostea fără margini a
Celui Care a venit la moarte pentru noi. Boldul morţii trupeşti şi sufleteşti
ne răneşte cumplit, însă, dincolo de plânsete, nădăjduim îndureraţi să auzim
chemarea care transformă urmele de cuie în raze de lumină. Preasfântă
Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!
Paul S. Grigoriu, Ziarul Lumina
Vezi întregul dosar:
Colectiv, o tragedie şi o
criză
Momentul Colectiv este o răscruce. Atât în existenţa fiecăruia dintre noi,
cât şi a societăţii româneşti. Este o tragedie – până în
prezent 60 de morţi şi peste 200 de răniţi – în care este nevoie de compasiune,
unitate şi rugăciune. Dar este şi o criză majoră, care ne pune
în faţa unor provocări personale. Despre toate acestea, în dosarul: „Colectiv,
o tragedie şi o criză”.
