Pagini

joi, 16 ianuarie 2014

Vlad Miriţă: „Astăzi sunt mai sigur ca niciodată că printre ai mei, în ţara mea, e cel mai bine.”



 Luna decembrie a adus făgărăşenilor un eveniment deosebit. Trei comunităţi din Ţara Făgăraşului împreună cu prietenul şi invitatul lor, Vlad Miriţă, au oferit în dar, de Naşterea Domnului, un concertde colinde. A fost o întâlnire a bucuriei, în care am învăţat că doar în comuniune trăim cu adevărat. După trecerea sărbătorilor, l-am invitat pe tenorul Vlad Miriţă să facem împreună un bilanţ al acţiunii noastre şi al sărbătorilor deja trecute. A acceptat provocarea, cu aceeaşi dragoste şi bucurie cu care ne-a obişnuit.


Vlad, concertul din luna decembrie a fost cel de-al treilea pe care l-ai avut la Făgăraş într-un singur an. Dincolo de concerte, ai venit de mai multe ori în cele trei parohii organizatoare – Boholţ, Bucium şi Mândra. Ce te aduce aici, care e povestea împrietenirii tale cu făgărăşenii?
Am venit pentru prima oară în zonă în satul Boholţ împreună cu mai mulţi prieteni, ca să vedem ceva ce credeam că nu mai există. Oameni care încă luptă pentru ce li se cuvine şi n-au învăţat să plece capul. Am venit îmbrăcaţi în costume naţionale în semn de preţuire pentru ei. Duminica dimineaţa la 5:00 ne-am strâns vreo 3 sau 4 maşini în Bucureşti şi la 9:00 eram în sfânta biserică la Boholţ. Prin această conjunctură am cunoscut-o pe Alina Zară, pe Daniela Elena Graură… Pe Ioana Haşu o ştiam deja… În orice caz, cam de aici a început prietenia. Aşa cum am anticipat – noi, cei veniţi din Bucureşti, am învăţat o lecţie de demnitate şi de curaj de la oamenii locului.
Părintele Arsenie Boca spunea despre oamenii din Ţara Făgăraşului care îl căutau cu o dragoste şi fidelitate exemplară: „Ăştia sunt făgărăşenii mei, poporul meu în picioare!”. Am găsit, într-adevăr, aici, un filon de verticalitate. Oameni care nu se lasă duşi de val, ci merg contra curentului, ţinând vie flacăra demnităţii şi a românismului.


„Costumul popular este viu; are ascunse în el multe taine care aşteaptă să fie descoperite.”

La concert, ai fost îmbrăcat cu haine din Ţara Făgăraşului, ai purtat un costum de fecior din Ceata satului Mândra. Cu alte cuvinte, ai lăsat costumele de scenă semnate de Alexandru Ciucu pentru cămaşa tradiţională de Făgăraş. Îţi venea ca turnată, dar cum te-ai simţit?
Mai bine chiar decât în costumele lui Alex Ciucu! Sigur că Alex face nişte costume de excepţie... dar portul tradiţional românesc te pune în rând cu oamenii din neamul nostru. Cu cei ce au trăit înainte şi au dus mai departe tradiţia până la noi, ca apoi să plece liniştiţi din lumea aceasta. Noi preluăm şi avem datoria, dar şi onoarea şi bucuria, să ducem mai departe toate acestea. Costumul popular este ca sângele din organism, este viu... El animă viaţa satului, a muzeelor, a noastră, a tuturor celor care au bucuria să-l poarte. Şi are ascunse în el multe taine care aşteaptă să fie descoperite. Pentru toate acestea – eu când port costumul popular mă simt mai Om decât în alte straie... Mai întreg !

Te-ai implicat cu multă dragoste în acest eveniment, ne-ai susţinut să îl organizăm, să îl oferim ca un pe dar al nostru pentru făgărăşeni. Ai renunţat la un concert în Bucureşti, pentru a fi sufletul acestui eveniment caritabil. Mai mult, ai fost primul care ţi-ai anunţat contribuţia la darurile pentru copiii din cele trei comunităţi. Care a fost motivaţia ta?
Eu n-am dăruit – eu am primit. La concertul din Bucureşti nu am renunţat – pentru că Alina Zară a avut amabilitatea să-mi spună că puteţi decala cu o zi concertul din Făgăraş, ca eu să pot susţine şi concertul din Bucureşti, şi că nu e nici o problema. Deşi sunt sigur că nu v-a fost uşor. Dar aşa e cu oamenii care au Dragoste... Îţi spun că nu e nici o problemă! Dragostea aceasta pe care o găsesc aici, la voi, constituie motivaţia mea.

La Făgăraş, te-am pus într-o situaţie mai puţin obişnuită pentru un tenor: ai cântat într-un concert de neprofesionişti. Pentru noi a fost o onoare şi o continuă emoţie. Cum a fost pentru tine?
Eu nu am simţit aşa, că ar fi fost un concert de neprofesionişti... Ba chiar corul preoţilor, condus foarte bine de domnul Gheorghe Malene, a fost, în ciuda timpului scurt de pregătire, foarte bine pus la punct! Şi toţi ceilalţi care au participat activ la spectacol – cete de colindători copii, feciori, vârstnici – au colindat cu mai multă inimă decât mulţi profesionişti... Pentru că degeaba redai impecabil din punct de vedere tehnic un moment artistic, dacă nu o faci cu dragoste, cu dăruire.

„Să nu-i judecăm pe tineri pentru căderile lor, ci să facem lucruri pentru ei şi să le facem cu Dragoste…”

Au cântat în cadrul evenimentului zeci de tineri în haine populare, care puteau să fie oriunde altundeva la ora aceea, dar au ales să fie acolo şi chiar mărturiseau că le tremurau picioarele şi sufletul de emoţie. Şi în sală au fost foarte mulţi tineri frumoşi, deschişi, bucuroşi de comuniune. Să fie un nou val, o nouă atitudine a tinerilor de azi?
Exact ce am spus mai înainte – au participat şi au cântat cu emoţie, cu suflet... Eu cred mult în tinerii de azi! Chiar dacă sunt asaltaţi şi distraşi de tot ce e mai urât, mai rău şi mai murdar, prin toate mijloacele de comunicare media, atunci când li se povesteşte de tradiţii, de istoria noastră, de valorile noastre, încep să distingă valoarea de nonvaloare, frumosul de urât, binele de rău... Şi cel mai important – şi aici se greşeşte mult! – să nu-i judecăm pentru căderile lor, ci să facem lucruri pentru ei şi să le facem cu Dragoste... Pentru că merită şi au un potenţial imens.

De la Făgăraş nu ai plecat cu mâna goală. Ai preluat suveica mamei Ruţa din Mândra, care e deja celebră pentru că a străbătut lumea în lung şi-n lat, şi ai dus-o la Oaşa, unde ţi-ai petrecut sărbătorile. A fost dorinţa acestei bunici minunate din Mândra ca suveica ei să călătorească pe mapamond în locul ei. Cu ce mesaj ai adus-o înapoi acasă?
Cred că suveica asta seamănă cu mine şi cred că după ce a călătorit atât de mult – probabil mai mult decât mine, iar eu nu am călătorit deloc puţin! – cred că după toate drumurile, s-a simţit, ca şi mine, mult mai bine printre ai ei. Pentru că eu, după ce am călătorit şi am văzut atâtea locuri – unele banale, dar altele foarte frumoase –, după ce am întâlnit atâţia oameni – unii dintre ei cu adevărat frumoşi şi vii la inimă –, după toate astea, astăzi sunt mai sigur ca niciodată că printre ai mei, în ţara mea, e cel mai bine. La Mănăstirea Oaşa este esenţă de românism. Şi această suveică, cu povestea ce o poartă, trebuia să ajungă acolo.



„Peste specificul vremurilor de acum, să aşezam vechile rânduieli…”

Crăciunul este promovat în ultima vreme foarte mult ca o sărbătoare strict a familiei. Totuşi, la Făgăraş, oamenii au ales să se bucure împreună de sărbătoare, cel puţin pentru o seară; la fel la Oaşa, unde sute de tineri au ales comuniunea. După experienţa de anul ăsta, ai promova mai curând Crăciunul în comunitate în locul Crăciunului petrecut cu familia?
Le-aş promova pe amândouă! Sigur că în trecut comuniunea era în comunitatea din care făceai parte. Şi era bine aşa. Aveai şi familia, dar şi comunitatea aproape. Şi toate rânduielile erau în jurul acestor doua familii: familia mică, din casa ta, şi familia mare – comunitatea din care făceai parte. Azi, distanţele se parcurg în timp scurt şi putem comunica rapid unii cu alţii, chiar dacă ne aflăm în oraşe îndepărtate. Iată cum tehnica şi internetul – atât de blamate, şi de multe ori pe bună dreptate! –, iată cum, dacă le folosim cu dreaptă socoteală, şi le supunem sistemului nostru de valori, ele devin unelte extraordinare. Şi unul dintre beneficii este practic comuniunea în ciuda distanţelor.
Este extraordinar să parcurgi 300 de km sau mai mult şi să te simţi tot ca acasă. Asta fac tinerii care se adună la Oaşa – vin să fie în comuniune unii cu alţii. Va veni vremea când se vor aşeza la casele lor şi probabil vor petrece mai mult acasă. Dar acum e un exerciţiu de revenire la valorile noastre... Şi e foarte bine că vin aici, să se "updateze" din trecut... E un paradox, dar aşa trebuie făcut: peste specificul vremurilor de acum, să aşezam vechile rânduieli; şi cu dreapta socoteală, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom şti să trăim în lumea de azi, păstrând tradiţiile. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Interviu realizat de Natalia Corlean
 Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 77, ianuarie-februarie 2014

Gânduri la început de an




Iată-ne ajunşi la un nou început. A plecat în veşnicie anul 2013 şi un nou an ne poartă paşii pe cărările acestei vieţi.
Gândesc la viaţa noastră de fiecare zi şi nu pot să nu remarc că nu mai seamănă cu cea de acum 20, 30 de ani... Nu mai are simplitatea, nu mai are pacea, nu mai are liniştea de atunci. E adevărat, lumea materială a făcut paşi uriaşi. Şi totuşi, spiritual vorbind, suntem atât de departe de ceea ce am dori să fim...
Privind la lumea noastră, aflată clar pe o pantă descendentă, într-o nedorită şi perpetuă criză pe multe planuri, ne întrebăm îngrijoraţi: cum va arăta lumea copiilor, a nepoţilor noştri? Ce va fi peste alţi 20, 30 de ani?
În volumul „Vitamine duhovniceşti”, Anthony M. Coniaris spune aşa: „Povara zilei de mâine, adăugată celei de azi, îl face să se clatine şi pe omul cel mai puternic.” Şi: „noi nu facem decât să tragem norul de mâine peste soarele de azi”. Altfel spus, după cuvântul Scripturii: „Ajunge zilei răutatea ei.” (Mt.6, 34).
Părintele ceresc poartă de grijă chipului Său. „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi” (Isaia 8,9). Că este aşa, nu mai e nici o îndoială. Întreaga istorie a omenirii ne stă mărturie neclintită întru susţinerea acestui fapt. Atâta doar, că noi ar trebui să fim altfel. Se spune în amintirile celor ce l-au cunoscut pe părintele Arsenie Boca că au venit la el nişte săteni din vecinătatea Mănăstirii Sâmbăta şi l-au rugat: „Părinte Arsenie, roagă-te să ne dea Dumnezeu ploaie, că ni se usucă câmpul”. Şi părintele le-a răspuns: „Nu mă rog, mă, să vă dea Dumnezeu ploaie, ci mă rog să fiţi voi mai buni!”.
Doresc să fim mai buni în anul 2014, mai îngăduitori, mai dispuşi pentru dialog, mai iubitori de Dumnezeu şi de semeni. Mai doresc ca Biserica lui Hristos, “stâlpul şi temelia adevărului“, să aibă mai multă pace şi linişte, pentru ca viaţa ei să se desfăşoare potrivit menirii.
Anul care a început a fost proclamat solemn Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Să facă Părintele ceresc ca Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei să devină mai apropiate sufletelor şi inimilor noastre, ca pregustare a Prânzului şi a Bucuriei duhovniceşti în Împărăţia lui Dumnezeu. Iar Sfinţii Martiri Brâncoveni, ctitori de biserici şi ocrotitori de lăcaşuri sfinte din Făgăraş şi întreaga Ţară a Făgăraşului, să ne fie pildă şi îndemn pentru o renaştere spirituală, care negreşit începe din interiorul omului. Ca să ajungem la o înţelegere duhovnicească a lucrurilor, care să ne dea pace şi linişte sufletească.
Dorim ostenitorilor şi cititorilor acestui minunat mijloc de cunoaştere şi zidire sufletească – ziarul “Apostolat în Ţara Făgăraşului” – un an binecuvântat, cu pace şi cu roade de mântuire.
 Pr. protopop Marcel Dobrea 

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 77, ianuarie-februarie 2014

„Patrimoniul este cea mai mare comoară a unui neam”. Educaţia prin patrimoniu, o şansă pentru copiii din judeţul Braşov



Educaţia prin patrimoniu e un concept apărut din dorinţa de a-i învăţa pe copii să descopere şi să preţuiască moştenirea culturală pe care au primit-o. Un al doilea manual din România pe această temă, după cel pentru judeţul Ilfov, este disponibil de la sfârşitul anului trecut şi este destinat judeţului Braşov. O carte-comoară, o şansă pentru copiii noştri, dar şi pentru noi. „Această carte este ca o ladă de zestre plină cu comori sau ca o uşă mică, prin care intri într-o grădină mare” – spune autoarea ei, Adriana Scripcariu.


Artă, meşteşuguri, educaţie
Autoarea manualului este istoricul de artă Adriana Scripcariu. Alături de soţul ei Virgil Scripcariu, sculptor, şi de cei cinci copii ai lor, Adriana locuieşte din 2006 într-un fost sat de olari de lângă Bucureşti. De atunci, desfăşoară la Piscu o serie de proiecte: ateliere de olărit pentru adulţi şi copii, pictură pe ceramică şi excursii ghidate în împrejurimi; pleacă la drum cu Caravana Meşteşugurilor la diferite târguri sau evenimente, oferă activităţi recreative pentru grupuri organizate. Fondurile obţinute din toate aceste ateliere susţin Şcoala Agatonia – o şcoală privată gratuită pentru copiii din satul Piscu. Este un proiect social izvorât din dorinţa de a ajuta comunitatea lipsită de o şcoală primară aproape de casă.
Un alt proiect care s-a născut din dragostea pentru copii şi pentru patrimoniul cultural este educaţia prin patrimoniu. Au înţeles rolul imens al artei şi al moştenirii culturale în primul rând prin prisma educării propriilor copii. Dorinţa lor de a răspândi binele şi frumosul a rodit şi s-a extins şi la alţi copii.


Pe limba copiilor
Adriana Scripcaru povesteşte cum a ajuns să alcătuiască manuale de patrimoniu pentru copii. „Ceea ce mi-am propus eu este să trec aceste preocupări ale mele în limbajul copiilor. De obicei lucrurile astea atât de frumoase sunt închise în cărţi de specialitate, cu cuvinte greoaie, cu lucruri care pentru specialişti sunt extrem de interesante, dar pentru publicul larg sunt greu accesibile. Părându-mi-se nedrept ca nişte lucruri atât de preţioase să fie blocate cumva de această limitare, mi-am dat seama că grupul ţintă cel mai potrivit, care are nevoie cel mai mult de aceste cunoştinţe şi aceste informaţii, este cel al copiilor. Dacă ei vor învăţa să iubească de mici aceste lucruri, sunt şanse mult mai mari ca atunci când vor fi adulţi să le protejeze, să le preţuiască, să poată să transmită mai departe această frumuseţe.
Fiind istoric de artă, m-a preocupat patrimoniul prin firea lucrurilor. Având copii, şi încercând să le povestesc câte ceva despre frumuseţile pe care le descopeream mereu în meseria mea, am avut ocazia să discut mult cu ei despre patrimoniu. Mi-am dat seama cât sunt de receptivi şi cum pot înţelege aceste lucruri dacă încerci să le pui pe înţelesul lor. Atât de puţine din aceste lucruri se regăsesc în cărţile lor de şcoală încât era ca un gol în această privinţă. Aşa a luat naştere primul manual zonal despre patrimoniul cultural – „Patrimoniu cultural - judeţul Ilfov. Fiecare judeţ este o lume în sine despre care cu toţii ştim prea puţin. Am încercat mereu să le împărtăşesc mereu şi copiilor mei câte puţin din această frumuseţe pe care o descopeream.”

De ce un manual de patrimoniu pentru copii?
Volumul despre judeţul Braşov e avizat de Inspectoratul Şcolar, recomandat de Muzeul Ţăranului Român şi Muzeul de Etnografie Braşov, iar Ordinul Arhitecţilor din România şi Administraţia Fondului Cultural Naţional au sprijinit apariţia cărţii. De ce? Cum este argumentată susţinerea acestui proiect?
-          De ce e nevoie de un manual de patrimoniu pentru copii? S-ar putea să avem o generaţie mai bine conturată şi mai expresivă, dacă la temelia ei sunt cărţi din care ei au şansa să înţeleagă mai multe lucruri decât părinţii lor.” (Arh. Şerban Sturza, vicepreşedinte al Ordinului Arhitecţilor)
-           „Eu cred că această preocupare pentru patrimoniu, pentru ceea ce ne leagă de istoria locală, chiar de cea familială, e o coordonată fără de care educaţia nu are rădăcini. Este important să cunoaştem aceste lucruri şi să le avem în suflet, ca să putem avea o temelie” (Adriana Scripcariu)


În şcoli şi/sau acasă
Educaţia prin patrimoniu poate fi materie opţională în şcoli. Manualul este alcătuit ţinând cont de structura anului şcolar şi are avizul Inspectoratului Judeţean Şcolar Braşov. Este nevoie doar de cadre didactice cu dragoste reală de copii şi patrimoniu, care să îşi dorească să le deschidă celor mici acest univers, să le insufle pasiune şi preţuire pentru aceste comori aflate în pericol. Iar din partea părinţilor este nevoie să îşi dorească şi să aprobe acest curs opţional.
Cartea poate fi folosită însă şi individual, în familie sau la activităţi extraşcolare. Este un izvor foarte bun de informaţii şi pentru adulţi. Puteţi descoperi frumuseţile zonei noastre împreună cu copii, îndemnându-i să exploreze împrejurimile, să scotocească în căutare de poveşti şi locuri deosebite, să identifice patrimoniul material şi imaterial din imediata apropiere, să conştientizeze valoarea acestuia şi să se implice activ în conservarea lui. Patrimoniul este o comoară imensă primită în dar, care dispare fără dragostea şi preţuirea noastră.
Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 77, ianuarie-februarie 2014

Unde se găseşte manualul?
Formatul electronic al manualului poate fi descărcat gratuit, de pe site-ul www.patrimoniupentrucopii.piscu.ro.
Volumul tipărit poate fi comandat:
-          pentru comenzi pe clasă, contactaţi direct asociaţia: asociatia.piscu@gmail.com. Coordonator proiect: Adriana Scripcariu, tel. 0722 121566. Notă: comenzile pentru clase de elevi se fac pe email; preţul este de 35 de lei, iar cărţile vor putea fi ridicate din Braşov.
-          pentru comenzi individuale, îl găsiţi la librăria Cartea ortodoxă din Făgăraş (str. Tudor Vladimirescu nr. 42) sau îl puteţi comanda online pe site-ul www.agaton.ro.


  • ·         Doar punând patrimoniul în inimile copiilor îi  putem prelungi existenţa. Pentru a supravieţui patrimoniul are nevoie de dragoste!


Ce este patrimoniul cultural?

Te-ai gândit vreodată de ce sunt ţările aşa de diferite? Pentru că moştenirea lor istorică şi culturală este diferită. Această moştenire, în ansamblul ei, poartă numele de patrimoniu. Patrimoniul este cea mai mare comoară a unui neam şi el trebuie îngrijit şi păstrat. Altfel, urmaşii nu vor mai şti cine le-au fost strămoşii. Dacă am putea numi într-un fel chipul unei ţări şi al unui neam, acest nume ar fi „Patrimoniul“.
(Manualul PATRIMONIU CULTURAL - JUDEŢUL BRASOV)