Momente delicate în creşterea copiilor - plecarea fiului risipitor

Cine poate vorbi despre durerea pe care o încearcă o mamă văzându-şi copilul - chiar şi tânăr adult fiind - că o ia pe căi greşite? Şi, din nefericire, nu e doar cazul familiilor „fără Dumnezeu“, ci chiar şi în familii credincioase au loc astfel de drame. Ce putem face, ca şi părinţi, în faţa realităţii unui fiu risipitor care ne pleacă din casă, care pleacă din Biserică şi nu ştim dacă se va mai întoarce vreodată?

Mai ales când ştiţi că aţi făcut tot ce a fost posibil ca să creşteţi un copil cu frica lui Dumnezeu, că aţi căutat să duceţi o viaţă cât mai curată, integră, lipsită de ipocrizie, plăcută Domnului, că aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă să-i asiguraţi toate condiţiile materiale şi spirituale pentru o dezvoltare cât mai armonioasă. Şi iată că băiatul sau fata cu care până mai ieri vă puteaţi înţelege, care mergea cu drag la biserică, peste noapte parcă s-a transformat într-o persoană pe care nu o mai cunoaşteţi şi care face tot felul de lucruri care ştiţi sigur că pot avea consecinţe dezastruoase. Că ia decizii pe care nu le-aţi fi luat pentru el sau ea nici într-o mie de ani. Ori nu v-aţi fi aşteptat să le ia. Că a început să meargă în locuri pe care în niciun caz n-aţi fi vrut să le frecventeze. Ce s-a întâmplat cu copilul? Este posibil, aflaţi în deznădejde, chiar să spuneţi: „cum a putut să-mi facă una ca asta?“.

De multe ori vrem ca noi să îndreptăm lucrurile

Totuşi, este copilul nostru iubit, aflat în responsabilitatea noastră încă de la naştere. În faţa lui Dumnezeu, am fost responsabili pentru el. Şi „ştim“ că el nu se poate descurca fără supervizarea noastră. De aceea, avem tendinţa de a-i repeta tânărului lucruri care nu mai sunt o noutate, pentru că i-au fost spuse încă din copilărie: „vorbeşte frumos cu oamenii“, „nu mânca dulciuri înainte de masă“, „alege-ţi prietenii cu grijă“, „nu trânti uşa“, „nu te urca băut la volan“ „vorbitul exagerat la telefon dăunează“, „nu uita că ai examen“, „trezeşte-te la timp pentru a merge la biserică“, ori de a-l apostrofa pentru deraierile prin care trece.

Totuşi, pe măsură ce creşte, putem fi siguri că tânărul nostru ştie deja care ne sunt opiniile în legătură cu acele aspecte. Vom vedea chiar că, pe cât insistăm, pe atât se îndepărtează şi se răceşte relaţia. Pentru că le ştie, dar nu se mai conformează lor..., deoarece are voie să nu vrea. Dacă aveţi un asemenea copil, înseamnă că este momentul să vă confruntaţi cu faptul că perioada instructajului s-a terminat şi începe o altă etapă în care totuşi puteţi lua atitudine. Dar nu cu privire la comportamentul lui - ce să facă sau nu -, ci la limitele dumneavoastră. Spre exemplu, dacă un prieten de-al vostru invitat în casă este fumător, nu îi veţi interzice să fumeze în afara casei. Totuşi, în casa voastră, puteţi să nu-i permiteţi. Ori dacă vecinul se urcă la volan în stare de ebrietate, din nou, nu-l puteţi împiedica. Dar puteţi să nu vă urcaţi cu el în maşină să vă ducă undeva. La fel şi în cazul copilului dumneavoastră, trecut deja înspre maturitate, va fi nevoie să-i acordaţi libertatea de a ajunge la consecinţele naturale ale acţiunilor alese, oricât de dureroase ar fi acestea. Acum aveţi de acceptat, precum tatăl fiului risipitor, „plecarea“ acestuia. Este momentul unui salt de credinţă, în care să predaţi total această grijă a responsabilităţii pentru el Domnului. Este greu, pentru că la început poate părea lipsă de implicare ori lipsă de grijă faţă de copil. Parcă nu de mult îi spuneaţi să-şi pună fularul la gât. Totuşi, este o fază în care se face trecerea de la responsabilitatea voastră pentru el, la asumarea de către el însuşi a propriei responsabilităţi în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui însuşi.

O poartă deschisă pentru fiul risipitor

Tot de ajutor e crearea unui teren neutru pe care vă veţi putea întâlni cu tânărul „străin“. O activitate pe care o făceaţi împreună încă din copilărie şi încă nu e refractar la ea sau chiar ceva nou - un joc, un film, mers la cumpărături, o excursie etc. Ceva „ca doi maturi“. Acestea sunt clipe în care îi arătaţi că nu-l respingeţi, că sunteţi tot acolo, aşteptându-l. Bineînţeles, evitând discuţiile care ştiţi că nu duc decât la situaţii conflictuale, cel puţin la momentul actual. Este o zonă esenţială, o poartă deschisă la momentul la care fiul risipitor ar vrea să se întoarcă acasă. Chiar dacă el pleacă acum trântind uşa, voi, ca părinţi, arătaţi-i că ea nu e încuiată, ci poate fi deschisă oricând se hotărăşte să se întoarcă. Şi că el e cel care o va putea deschide, el e cel care trebuie să apese pe clanţă.

În cele din urmă, evitaţi să vă învinovăţiţi pentru eventualele greşeli din educaţie, care l-ar fi putut aduce aici. Fireşte, veţi recunoaşte ce aţi greşit, vă veţi spovedi şi vă veţi cere iertare pentru greşelile făcute, rugându-L pe Domnul să îndrepte El ce veţi fi greşit. Modul de abordare a păcatului nu se schimbă. Dar nu este nevoie să rămâneţi blocat în asta şi să vă consideraţi singurul vinovat, din simplul motiv că nu este adevărat. Copilul beneficiază de acelaşi dar de la Dumnezeu, pe care l-aţi primit şi dumneavoastră: acela al voii libere. El a putut face acele alegeri şi este liber şi să se întoarcă. El face alegeri acum greşite, căutându-şi bucuria, căutându-L pe Dumnezeu, chiar dacă nu ştie ce caută.

Este o etapă foarte grea, dar care, abordată cu înţelepciune, va trece fără prea mari traume şi veţi putea primi apoi în braţele părinteşti un adult capabil să ia decizii responsabile pentru propria viaţă, având o relaţie personală cu Dumnezeu. Ori poate va trece prin consecinţe dureroase, care vă vor frânge inima. Nu vă pierdeţi nădejdea, pentru că el e în mila Domnului. Nu uitaţi de rugăciunea pentru întoarcerea lui, cel mai eficient instrument pe care îl aveţi mereu la îndemână şi care va face să se poată spune şi despre dumneavoastră: „nu este posibil să se piardă copilul atâtor lacrimi“.

Şi poate se va întoarce cândva plângând, spunând ca şi Fericitul Augustin: „Târziu Te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi mă aruncam eu - cel ce şi-a pierdut frumuseţea - asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista. M-ai chemat - şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea. Ai strălucit şi ai alungat orbirea mea. Ai răspândit o mireasmă şi am respirat-o şi acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.“

Cristina Sturzu

doxologia.ro

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 75, septembrie-octombrie 2013