Singurătate și circ

Nu cred că mai trăim în vremuri în care rostirea unui adevăr însemna o adevărată revoluţie, dar cred că încă nu ne putem încumeta să spunem orice adevăr, oricând, oriunde şi, mai ales, oricui. Nu reuşim să spunem chiar tot adevărul nici măcar într-un jurnal. Eugen Simion spune că să spui totul nu înseamnă, de fapt, decât să nu minţi prea mult, aşa încât suntem „numai o parte din ceea ce vrem să fim”. Ne temem, şi asta pentru că raţiunea este mai tare decât simţirea. Mareşalul Ion Antonescu spunea că nu există decât două puteri pe lume: sabia şi spiritul, iar spiritul învinge întotdeauna, într-un final. Oare? Oare-i plăceau piersicile?

Arene și stadioane

Omul de azi se teme. Omul de azi încă se teme să spună ce are de spus. Nu mai este o revoluţie să spui adevărul dar încă este un mare risc. Nu mai eşti condamnat la moarte dar, cu certitudine, o să pierzi destul. Destul cât să te întrebi dacă merită. Au fost vremuri în care oamenii mergeau la circ, iar acum vine circul la oameni. Apăsăm butonul de la telecomandă sau intrăm pe reţelele de socializare şi circul vine la noi. Nu demult eram la maslul de obşte din satul Văleni şi, aşa cum se ştie, la finalul slujbei unul din preoţii invitaţi să slujească ţine un cuvânt de învăţătură. Anul acesta cinstea cuvântului a avut-o părintele Marius de la parohia Grânari care a vorbit, între altele, şi de asemănările uimitoare dintre vechile arene (circuri) romane şi stadioanele de fotbal din zilele noastre. Comparaţia am găsit-o potrivită şi nu o să comentez eu ideea, ci prefer să vă las pe dumneavoastră, cititorii, să vă gandiţi la asemănările pe care le avea părintele în vedere. Dar gândiţi-vă mai ales la cei din tribună şi nu la cei din iarbă (sau nisip). Şi atunci, ca şi astăzi, spectacolul din iarbă este la cererea spectatorilor. Şi gladiatorii din vechime, ca şi echipele de fotbal de astăzi, se luptă pentru plăcerea noastră (dar şi pentru îmbogăţirea unora).

Circul distrage atenția

Dar vreau să mai adaug eu ceva, şi anume faptul că spectacolele erau date şi cu scopul de a ţine plebea sub control, sub ascultare, să le distragă atenţia de la ceea ce se întâmpla important în Imperiu. Clasa conducătoare de azi copiază de fapt ceea ce făcea clasa conducătoare de atunci. Politicienii şi „afaceriştii” zilelor noastre copiază politicienii şi marii negustori din trecut. Dar nu trebuie să ne oprim aici cu comparaţia, ci vă propun un exerciţiu simplu de imaginaţie: priviţi studiourile de televiziune ca pe nişte veritabile arene – sau circuri – romane.  Astăzi tehnica ne ajută din plin să aducem circul la noi în casă printr-o simplă apăsare de buton. Nu spun oare oamenii de televiziune că pun pe sticlă ceea ce cere telespectatorul – adică „plebea”? Noi le comandăm celor de la butoane telenovele siropoase, ştiri senzaţionale, vedete „de doi lei” ş.a.m.d. Pe lângă toate mizeriile pe care le cerem noi, au şi domniile lor grijă să ne toarne în minte şi în inimă otrăvurile lor.

Dar marea realizare a celor de azi este că ne oferă circ fără să fie nevoiţi să ne mai adune la un loc. Primim circul direct ”la lojă”, adică acasă la noi, fără să mai fim nevoiţi să ne amestecăm cu ceilalţi. E clar că e şi o periere a orgoliului nostru, de vreme ce nu mai trebuie să stau lângă oricine. Eu sunt un om deosebit şi nu trebuie să mă amestec cu „plebea”.

Singuri în fața televizorului

Într-adevăr, televizorul l-a însingurat pe om. Televizorul ne-a învăţat să trăim singuri, să ne îmbolnăvim de singurătate. Ceea ce au realizat conducătorii noştri, cu deplina noastră participare, nu este decât respectarea fidelă  a dictonului latin: „Divide et impera” – „Dezbină și stăpânește”. 

Spunea cineva că omul deschide televizorul nu numai ca să vadă ceva, ci şi ca să uite ceva. Categoric  noi avem destule de uitat. Dar n-ar fi mai bine să învăţăm odată să nu mai fim singuri? Şi dacă „circul” ne-a adus în această postură ingrată, de a ne teme de toţi şi de toate şi de a nu mai avea încredere în nici un semen de-al nostru, nu e oare timpul să nu mai cerem circ?

Nu cumva cerem să fim minţiţi şi furaţi de cei care ne conduc, pentru simplul motiv că nici noi nu suntem „bolnavi” de cinste? Poate! Numai... poate! Nu mai poate! Nu mai poate el de mine! Să fie acesta un adevăr? Nu ştiu! Mi-e prea teamă să răspund.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 74, iulie-august 2013