Editorial: Oprește-te, te caută Hristos!

Pe bună dreptate, despre omul contemporan se afirmă că este omul căutărilor. Despre orice domeniu al cunoașterii am vorbi, am putea radiografia câtă preocupare există, câtă frământare și cât freamăt. În general, omul caută ”ceva”, de aceea majoritatea rezultatelor lui sunt nesatisfăcătoare. Mare parte din ceea ce explorează omul cutezător este realitate exterioară. În urechile lui sună perpetuu chemarea: Vino, cunoaște, explorează, sau, dacă vrei mai mult, inventează. În mijlocul atâtor chemări, un glas discret, intim chiar, șoptește sufletului la ureche: Oprește-te, te caută Hristos! Lasă-te găsit! Nu te mai ascunde de El în căutările tale! Dacă ceea ce explorează omul în exteriorul lui se încadrează în categoria ”ceva”, epuizat de căutări neroditoare omul constată că acel ”ceva” nu îl mulțumește. Fiecare succes, în loc să îi astâmpere setea, i-o adâncește. Așa realizează că, de fapt, el nu are nevoie de ”ceva”, ci de ”Cineva”.

Este modern să testăm, să etichetăm și să comparam totul, inclusiv pe noi înșine, evaluându-ne IQ-ul și validându-ne poziția potrivit acestuia. În psihologie se dezvoltă tot mai amplu conceptul de inteligență emoțională, iar în Biserică se vorbește tot mai mult despre un alt fel, atipic, de inteligență, inteligența duhovnicească. Ceea ce frapează dintru început este faptul că inteligența duhovnicească nu se construiește pe coeficientul IQ, ci pe inteligența spirituală de a te lăsa condus de Hristos, în Duhul Sfânt, indiferent de scorul tău IQ .

În înțeles general, așa cum precizează Maica Siluana Vlad, inteligența duhovnicească (ID) este ”capacitatea omului de a se converti permanent la condiția sa de fiu” și este dublată de aceea de a păstra neîntrerupt, prin mijlocirea lui Hristos, pe Duhul Sfânt. Rusaliile ni-l fac cunoscut pe Duhul Sfânt, Mângâietorul promis, care dă sens căutărilor și IQ-ului. Ele transformă raționalitatea în spiritualitate și inversează polii, așezând în prim plan inteligența duhovnicească, în fața celei raționale. Ea învață creierul să gândească cu inima, îl oprește pe om din căutare și-l determină să se lase găsit de Hristos. Căutarea lui Dumnezeu în exteriorul persoanei umane înseamnă fugă de El, de aceea Hristos grăiește: oprește-te şi lasă-te găsit.

Impulsionat de constatarea aceasta, Sfântul Apostol Pavel exclamă, indignat de refuzul galatenilor de a se dărui integral și permanent lui Dumnezeu: ”Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?” (Galateni 4, 9).

Tocmai această stare smerită a omului, care se restituie pe sine lui Dumnezeu, smulgându-se din neantul neparticipării la viața lui Hristos și nepermițându-și retrogradarea de a-L privi pe Hristos pe youtube, după ce l-a atins cu degetul, ca Toma, sau și-a odihnit capul pe pieptul Lui, precum Ioan, este inteligența duhovnicească.

Ea pare absurdă și riscantă, în comparație cu cea intelectuală. De aceea, creștinul inteligent duhovnicește are curajul să riște pierderea unei ore din planningul său de business și să facă ”afaceri inteligente” cu sine, lăsându-se cucerit de Hristos.

Pr. Adrian Magda

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 74, iulie-august 2013

Creştinii nu susţin noua Constituţie

Luna iunie a adus în peisajul politic o serie de discuţii privind modificarea Constituţiei. Prilej cu care am avut din nou ocazia să ne lămurim – de parcă ar mai fi fost nevoie – că politicienii nu reprezintă interesele noastre, ci se închină slugarnic la toate tendinţele occidentale, chiar şi atunci când nu sunt obligatorii. Este însă şi o ocazie să afirmăm valorile creştine, adunându-ne împreună în rugăciune pentru ţara şi neamul nostru. Patriarhia română şi alte multe asociaţii creştine au luat atitudine împotriva acestei denigrări a familiei şi a valorilor autentice.

Biserica apără şi promovează familia tradiţională

În urma adoptării în şedinţa de lucru a Comisiei de revizuire a Constituţiei de marţi, 4 iunie 2013, a amendamentului la articolul 4 alin. (2) din Constituţia României în vigoare, prin care sunt completate în legea fundamentală criteriile pentru care este interzisă discriminarea, inclusiv culoare, orientare sexuală sau trăsătură genetică, precizăm:

Patriarhia Română speră că o astfel de prevedere constituţională nu constituie o premisă pentru o orientare defavorabilă familiei creştine tradiţionale.

În acest sens, Patriarhia Română îşi exprimă dorinţa ca, atunci când vor fi luate în discuţie amendamentele la articolul 48 alin. (1) din actuala Constituţie a României, Comisia de revizuire va ţine cont de propunerea Bisericii Ortodoxe Române, înaintată Parlamentului României (27 mai 2013) în numele majorităţii românilor (85,9%), şi anume:

„Familia, elementul natural şi fundamental al existenţei şi dezvoltării societăţii, se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor şi beneficiază de sprijin şi ocrotire din partea statului şi a societăţii”.

Fragment din comunicatul de presă emis de  

Biroul de presă al Patriarhiei Române

O direcţie ce afectează demnitatea umană

În slujirea noastră de păstori ai poporului lui Dumnezeu din Moldova, nu putem tăcea și rămâne indiferenți față de perspectiva unei mari decăderi, aceea de a strica rostul ființial al omului de a se uni, bărbat și femeie, în sfânta taină a căsătoriei. Totodată, îndemnăm la veghe, în duh de rugăciune și de mărturisire, față de un proces mereu crescând de păgânizare a societății, având ca reper valori zis a fi moderne, superioare. (…)

Considerăm că schimbarea viziunii asupra instituției familiei va conduce, prin ultimele sale consecințe, la desfigurarea acestei națiuni, prin relativizare morală și prin încurajarea promiscuității sexuale, cu efecte extrem de nocive mai ales asupra copiilor sau tinerilor. Suprimarea statutului actual al familiei și al căsătoriei ne-ar face, astfel, vinovați, în fața lui Dumnezeu și a neamului românesc, de o greșeală fără precedent și ne-ar plasa pe o direcţie ce afectează demnitatea umană şi nu are nimic moral şi sfânt.

Fragment din comunicatul de presă emis de  

Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei

Nu ne dăm seama ce se întâmplă şi care vor fi urmările

–        Să nu vă fie teamă în a mărturisi adevărul –

De multe ori noi stăm pasivi, nesimţitori la ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi această pasivitate nu vine decât din lipsa de credinţă fierbinte. Nu avem o credinţă vie, statornică, luminată de Duhul lui Hristos, luminată de Duhul Evangheliei. (…) Trebuie să fim uniţi şi să ne rugăm, căci trăim nişte vremuri foarte grele pentru întregul neam. Nu ne dăm seama cu toţii de ce se întâmplă şi de care vor fi urmările a ceea ce acum se dezbate şi urmează să se legifereze. Astăzi credinţa noastră şi familia sunt vânate. Se vrea distrugerea familiei, a familiei sănătoase, sfinte şi bune.

Legiferarea păcatului atrage consecinţe asupra întregului neam

Să se întrebe parlamentarii noştri şi toţi cei pe care i-am votat şi i-am ales ca să ne reprezinte: oare tatăl şi mama lor, strămoşii lor, ce spun? Bunicii care i-au crescut, ce spun când văd ce propun ei în Parlament?

Dragii mei, poate va spune cineva că va fi doar o lege, dar noi ne vom vedea de viaţa şi de credinţa noastră mai departe. Nu, dragii mei; va avea consecinţe mari. Legiferarea păcatelor împotriva firii, a sodomiei, a gomoriei – păcate pentru care în Vechiul Testament, vă amintiţi foarte bine, Dumnezeu a trimis foc din cer –, legiferarea acestora atrage consecinţe asupra întregului neam. (…)

Împreună, cler şi popor, trebuie să fim uniţi şi să ne păstrăm identitatea. Să păstrăm acest pământ sfânt şi curat. De câte ori n-aţi mărturisit, cei care aţi fost plecaţi în afară, când v-aţi întors în ţară, că nu este un pământ mai sfânt şi mai frumos ca acesta al patriei noastre? De ce? Pentru că a fost sfinţit cu sudoarea strămoşilor noştri, cu genunchii pe care şi i-au plecat, cu viaţa lor sfântă şi curată, demnă, pe care au dus-o în frică de Dumnezeu. (…)

Aceasta nu e civilizaţie, ci abuz

De aceea, să nu vă fie teamă în a mărturisi adevărul. Dascălii, profesorii, primarii, şi absolut toţi cei care aveţi o funcţie de conducere undeva, luaţi atitudine împotriva a ceea ce se întâmplă, a imoralităţii care ni se impune, pentru că iarăşi spun: e vânată fiinţa, identitatea noastră naţională. E un atentat la cultura noastră şi la spiritualitatea noastră. Noi avem o cultură şi o spiritualitate, un neam, un popor bine întemeiat, bine aşezat pe nişte valori şi nu trebuie să le pervertim, nu trebuie să le schimbăm. (…)

S-a ridicat cineva şi a spus că trebuie să recunoaştem meritele Bisericii Ortodoxe şi a celorlalte minorităţi şi culte din ţară, contribuţia lor la istoria neamului. Şi altcineva s-a ridicat şi a spus: „Iarăşi Biserica? Când vom deveni un stat civilizat?”

Aceasta e civilizaţie? Pardon! Dacă trebuie să fiu pervertit şi să-mi pervertesc mintea şi conştiinţa, aceasta nu-i civilizaţie. Acesta este un abuz. Ceea ce fac ei este un abuz împotriva fiinţei şi a identităţii naţionale…

Este cel mai mare atentat care se face asupra fiinţei noastre, asupra culturii şi a spiritualităţii noastre naţionale: să pui non-valoarea în locul valorii, să pui păcatul în locul cel sfânt, la loc de cinste. Aceştia grăbesc sfârşitul, dragii mei. Îl silesc pe Dumnezeu să se comporte altfel decât ar vrea. De aceea noi, cu atitudinea noastră, cu bunătatea, cu dragostea, cu rugăciunea fierbinte să-i cerem lui Dumnezeu să le schimbe mintea, să le dea cunoştinţa Adevărului, tăria mărturisirii Adevărului, a dreptei credinţe.

Părintele Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna

Fragmente din cuvântul la Duminica Sfinţilor Părinţi, 16 iunie 2013

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 74, iulie-august 2013

Părintele Iustin Pârvu. Biografia unei biruinţe

Părintele Iustin Pârvu a plecat la Domnul duminică, 16 iunie 2013. Ne-a transmis însă că acesta nu e un sfârșit, ci abia un nou început. Un început în care sfințenia vieții sale pământești s-a făcut arvună pentru ajutorul pe care ni-l va da de acum încolo, din ceata nenumăraților sfinți români. Ca să ne putem bucura de el, să punem la locul cuvenit în viața noastră cele două valori pe care Părintele le-a transmis tuturor celor ce l-au căutat: CREDINȚA și NEAMUL. În acest număr, o serie de pagini sunt închinate vieții și învățăturii Părintelui Iustin. Primul dintre ele – biografia Părintelui:

Elev seminarist şi preot misionar pe front

Părintele Iustin Pârvu s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă la 10 februarie într-o familie de români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif. A iubit de mic frumuseţea credinţei creştine, s-a închinoviat în 1936 în Mănăstirea Durău şi a fost călugărit în 1939, după care începe studiile la Seminarul Cernica, unde deprinde dogmele tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie, apologetică. (…)

Asemenea unui milion de români care prin naturaleţea sentimentului patriotic şi prin nobleţea celui creştin aderaseră deja la Mişcarea Legionară, atunci când a intrat la seminarul de la Cernica, aflând atât profesorii, cât şi elevii, în integralitatea lor, membri ai acesteia, el însuşi s-a alăturat firesc acestei mişcări. A avut colegi pe mulţi dintre marii părinţi şi arhierei, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigorie Băbuş, Ioasaf Popa şi Gherasim Iscu. (…) După desfiinţarea Seminarului Cernica de către mareşalul Antonescu, părintele continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar în anul 1941, la Iaşi, este hirotonit preot de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor.

În anul 1942 se înrolează ca preot misionar pe frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română, în care slujeşte Sfânta Liturghie pentru soldaţii de pe front până la 23 august 1944, dată după care se întoarce la mănăstirea sa. În 2012 părintele a ctitorit primul monument pentru pomenirea eroilor români căzuţi în luptele crâncene de la Codrii Paşcanilor, locul unde se afla în August 44.

Întemniţarea

Începând cu 1946 îşi continuă studiile la seminarul din Roman. Schimbarea regimului politic l-a pus în situaţia ingrată de a accepta, ca decan de vârstă al elevilor seminarului, funcţia de preşedinte al Asociaţiei de prietenie româno-rusă din seminar. Faptul că nu a subscris nici uneia din iniţiativele bolşevice cerute de ocupanţi, ci a făcut lecţii de educaţie creştină şi naţională, a dus la arestarea sa în 14 mai 1948, şi la condamnarea la 12 ani de închisoare. Despre aceasta a scris, în anul 2008, unui ziarist: „Legionarismul nu a fost o sectă; el s-a supus întru totul Bisericii Apostolice, învăţăturilor de credinţă ortodoxă şi a slujit Biserica lui Hristos cu multe jertfe, cu preţul vieţii multor martiri care şi-au închinat toată viaţa Bisericii şi neamului. Oameni pe care i-am cunoscut personal în închisoare şi care îşi dădeau bucata lor de pâine şi haina de pe ei celor mai neputincioşi, neputând să vadă suferinţa fraţilor lor; mai bine mureau ei, decât fraţii lor; aveau atâta forţă în mărturisirea credinţei, nu alta decât cea ortodoxă, încât mulţi dintre gardieni se îmblânzeau de puterea dragostei lor şi rămâneau muţi în faţa tăriei credinţei lor.”

Anii de detenţie au fost ani de permanentă mucenicie pentru Hristos, prin toate mijloacele folosite de regim: foame, frig, tortură, bătăi, umilinţe, privare de somn, de lumină, de aer, de comunicare. Folosind pentru osteneala rugăciunii clipele care par a fi fost insuportabil de grele, părintele a preferat vreme de 17 ani nevoinţa tăcerii, în timp ce iluştrii săi fraţi de suferinţă întru Hristos, elita intelectuală precum Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Daniil Teodorescu, Dumitru Stăniloae, Ilarion Felea, George Manu, Nichifor Crainic şi mulţi alţii – elită decimată sub ochii săi –, îşi dăruiau dragostea ţinând cursuri universitare celor prigoniţi. Tăcând şi ascultându-i pe fiecare, părintele a învăţat mai ales să plângă în taina inimii sale şi s-a pogorât într-un adânc de smerenie despre care graiul nostru nu ştie mărturisi. Perioada acelor ani i-a fost zăvorârea cu care a început arderea sa de tot pentru Dumnezeu şi pecetluirea unei taine sufleteşti de o măreţie care s-a văzut mai ales prin minunile săvârşite de Dumnezeu prin el şi în anii libertăţii, cu oblăduirea Maicii Domnului căreia i-a închinat eforturile sale de ctitor.

A făcut din demonicul temniţei prilej de desăvârşire

Periplul său prin temniţele anticreştine a fost uimitor şi prin felurile de experienţe pe care le-a putut transforma, din teribile şi demonice, în prilejuri de desăvârşire creştină. De câte ori s-a putut, a săvârşit Sfânta Liturghie pe propriul său piept, împărtăşind cu Sfintele Taine pe mulţi dintre deţinuţi, unii aflaţi chiar pe pragul trecerii din această lume. A fost torturat şi anchetat până în august 1949 la închisoarea din Suceava, de unde a fost transferat la Aiud, închisoare comunistă pentru intelectuali. Aici a rămas până în 1951, când a fost trimis în lagărul de muncă silnică de la Baia Sprie, unde a stat până în 1954, când a fost mutat la Gherla şi apoi în alte închisori.

În 1960, la expirarea pedepsei date pentru a fi crezut în Hristos, a fost întrebat ce va face după ce va fi eliberat; a răspuns: „O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii!” Pentru acest cuvânt a primit încă 4 ani de închisoare fără condamnare, pe care i-a executat în Delta Dunării, în teribilul lagăr de la Periprava. (…)

Muncitor forestier şi domiciliu obligatoriu

La întoarcerea în casa părintească, după 14 mai 1964 când a fost eliberat, mama părintelui, Ana, despre care el însuşi spunea că „era o sfântă”, la scurtă vreme s-a mutat la Domnul şi este cinstită şi azi de biserica locului. Apoi, fiindcă i s-a refuzat întoarcerea în mănăstire până în 1966, părintele a lucrat ca muncitor forestier, an când, chiar la iniţiativa ofiţerului de securitate care îl avea sub observaţie, a fost reprimit în monahism la Mănăstirea Secu din judeţul Neamţ, unde i-a avut ca duhovnici pe părintele Epifanie Acatrinei şi pe părintele Antim Găină, un preacuvios şi sfânt ce în vara anului 1974 a răposat în braţele Părintelui Iustin, care mereu l-a dat pe duhovnicul său pildă de cea mai autentică şi mai înaltă viaţă monahală.

După ce în 1975 a reuşit să primească aprobarea regimului să călătorească în Sfântul Munte Athos, pentru faptul că, deşi i s-a sugerat să rămână acolo, a preferat să se întoarcă în ţară, autorităţile l-au mutat cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Bistriţa, lângă Piatra Neamţ. Aici, împreună cu alţi duhovnici mari ai acelei vremi, s-a îngrijit de bună-starea duhovnicească şi de educaţia creştină şi naţională a tuturor creştinilor care l-au căutat. Mulţi dintre ei au ales de atunci calea monahismului sau a preoţiei. Faima sa de bun duhovnic şi iscusit pedagog, chiar dacă i-a adus multe necazuri de la autorităţile regimului ateu, l-au făcut cunoscut în multe părţi ale ţării şi ale lumii ortodoxe, şi nu a încetat să sporească de atunci.

Vatra de la Petru Vodă

În toamna anului 1991, după o scurtă reîntoarcere la Mănăstirea Secu, a venit în satul natal, Petru Vodă, şi, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Daniel Ciobotea, Mitropolit pe atunci, iar astăzi părinte Patriarh, a pus temelia unei mănăstiri de călugări.

În 1992 a început rânduiala athonită la Petru Vodă, cu binecuvântarea episcopului vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, prezent la sfinţirea bisericii. Dorinţa fierbinte a părintelui stareţ a fost de a închina mănăstirea generaţiei jertfite pentru Hristos în temniţe, ale căror sfinte moaşte odihnesc şi în raclele din biserică, şi în cimitirul mănăstirii, precum părintele Gheorghe Calciu, părintele Ştefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu şi ceilalţi. Evocându-i pe Sfinţii închisorilor, a zis: „Mi-e atât de dor de ei şi atât de tare mă bucur la gândul că ne vom vedea, cu mult mai mult decât la gândul că mă voi vedea cu părinţii mei”.

Petru Vodă a devenit în scurtă vreme o adevărată vatră de înaltă trăire şi cugetare ce a primenit şi a însufleţit întreaga viaţă românească. Oaza de libertate duhovnicească creştină, prin păstrarea neştirbită a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a adevărului istoric al poporului român, fac din această mănăstire testamentul limpede al Voii lui Dumnezeu propovăduite şi împlinite de părintele stareţ Iustin. S-a sârguit mai presus de orice să prindă în noi chip Hristos, uniţi prin frăţietatea aceluiaşi părinte duhovnicesc. Iubirea părintelui Iustin pentru noi, ucenicii, este chip al asemănării iubirii Domnului pentru sfinţia sa.

Ctitorii în slujba neamului

În toate ctitoriile şi slujirile sale părintele a avut o deosebită grijă să fie făcute după rânduiala şi cu binecuvântarea Bisericii. Ca finanţare a folosit numai donaţiile credincioşilor, în integralitatea lor, aşa încât la ridicarea mănăstirilor sale a participat întreaga ţară, ca un simbol al biruinţei Duhului Sfânt şi al unităţii duhovniceşti şi liturgice al cărei păstor iubitor este. Părintele s-a implicat activ atât în cele mai de detaliu, cât şi în cele mai înalt-conceptuale aspecte ale vieţii ortodoxe româneşti. Aceasta a făcut-o mai ales ca duhovnic, dar şi ca ctitor al multor schituri, mănăstiri şi biserici de mir din toată ţara. Mănăstirea Sf. Iustin Filosoful, ctitorită împreună cu alţi 3 supravieţuitori ai temniţei de atunci pe locul lagărului de muncă de la Poarta Albă (Canal), unde au pierit atâţia preoţi, i-a adus cea mai înaltă mulţumire sufletească, ca astfel şi România să-şi poată cinsti cum se cuvine mucenicii.

Din anul 1999, a început să ridice Mănăstirea de maici din Paltin-Petru Vodă, mănăstire la început doar axată pe programul filantropic (găzduind un spital-azil de bătrâne, o şcoală internat de copii, un laborator de plante medicinale, cabinete medicale), iar pe măsură ce mănăstirea a devenit cea mai mare chinovie din ţară, numărând 170 de suflete, a devenit şi un centru de propovăduire a cuvântului ortodox, prin lucrul la cărţi patristice şi publicaţii apologetice, precum revista Atitudini.

O viaţă de mucenicie

S-a silit în tot chipul şi către Împărăţia Cerurilor dinlăuntrul său, şi din al fiecărei persoane pe care o întâlnea. A preţuit mai mult ca orice curăţia credinţei trăită prin curăţia inimii, nedespărţind niciodată cugetarea cea dreaptă de vieţuirea cea sfântă, astfel ca toată viaţa sa să se facă adeverire a Evangheliei lui Dumnezeu-Cuvântul. A urmărit ca Scriptura să se plinească prin faptele sale şi ca totul în viaţa lui să slujească mântuirii oamenilor, atât prin efortul mărturisirii grăite, cât şi prin nevoinţa riguroasă şi permanentă, nevoinţă mai presus de fire pe care a sporit-o până la sfârşitul vieţii.

În anii petrecuţi ca stareţ, programul zilnic al părintelui era:

- prezenţa fără lipsă de la Sfânta Liturghie,

- între 14 şi 18 ore pe zi (!) slujirea credincioşilor veniţi din toată lumea cu cea mai diversă gamă de suferinţe, pentru care găsea mereu cel mai potrivit leac

- aspra postire, şi gustarea abia noaptea târziu a puţină hrană

- citirea pravilei şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi

- odihna 2-3 ceasuri pe noapte

Minunile dumnezeieşti arătate prin părintele Iustin sunt nenumărate, de la frecventele cazuri de cancer vindecate, la dezlegarea naşterii de prunci, la exorcizarea cazurilor celor mai grave, la izbăvirea de patimi îndelungate şi grele, la schimbarea totală a celor mai nefericite caractere, la obişnuitele dovezi de străvedere şi înainte-vedere. Mărturiile acestor minuni abia de acum înainte pot fi notate şi publicate, ştiută fiind desăvârşita smerenie a părintelui, care nu suferea să audă despre sine vreun cuvânt de laudă cât era încă în trup, însă care acum cu siguranţă şi-ar dori ca prin cunoaşterea lor să fie slăvit Numele lui Dumnezeu, spre bucuria tuturor.

Viziunea creştină şi harul faptelor, cuvintelor şi existenţei părintelui Iustin au demonstrat că Biserica este chivotul vieţii veşnice şi temelie a societăţii româneşti, având parte de o evlavie populară întocmai cu cea către marii sfinţi ai Bisericii, cât şi o înrâurire de unitate şi de întărire întru credinţă asupra ţării şi a neamului românesc precum marii şi drept-credincioşii voievozi. Chipul cuvios şi pătruns de Duhul Sfânt al sfinţiei sale va rămâne veşnic în inimile celor ce l-au cunoscut drept cea mai sublimă şi mai sfântă persoană cu care Dumnezeu a învrednicit acest neam.

Au consemnat:

monahul Filotheu pentru obştea Mănăstirii Petru Vodă

şi rasofora Neonila pentru obştea Mănăstirii Paltin

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 74, iulie-august 2013

 

Testamentul Părintelui Iustin

 

De dincolo de mormânt, vocea părintelui Iustin răsună azi, mai puternic ca niciodată. Auzim îndemnurile părintelui: români, cinstiţi-vă trecutul şi martirii care au murit pentru libertatea ţării! Părinţi, aveţi grijă cum vă creşteţi copiii! Creştini, nu acceptaţi jugul puterilor străine! Preoţi, păstoriţi cu dragoste şi responsabilitate poporul!

Toţi suntem responsabili pentru situaţia de azi

Dacă îl iubim pe părintele Iustin, să nu ascundem sub obroc mesajul pe care ni l-a lăsat şi care l-a însufleţit o viaţă întreagă: „Pământul acestei ţări este sfânt prin martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, iar sângele şi rugile lor s-au suit până la Tronul lui Dumnezeu. România a şi rămas de altfel ţara ortodoxă care şi-a păstrat tradiţiile şi evlavia mai mult decât toate celelalte ţări ortodoxe. Ne-au luat agricultura, ne-au luat comerţul, ne-au luat toate bogăţiile şi aurul acestei ţări, dar nu ne-au luat credinţa, nu ne-au luat tradiţiile şi evlavia creştină.”

Părintele amintea, cu fiecare ocazie, că pentru situaţia în care se află azi ţara noastră suntem răspunzători cu toţii. Pentru că tinerii noştri abia aşteaptă să-şi termine studiile şi, atraşi de mirajul străinătăţii, să părăsească ţara. Pentru că, rupţi de tradiţii, de istorie şi credinţă, îndoctrinaţi şi minţiţi sistematic prin mijloacele de comunicare în masă, am ajuns să ne lepădăm pruncii şi să votăm pentru distrugerea familiei creştine, prin legiferarea homosexualităţii. Pentru că acceptăm sclavia biometrică. Pentru că avortul şi divorţul au devenit aproape o modă. Pentru că şcoala a ajuns să deformeze tineretul, să-l îndepărteze de rădăcinile lui şi să-l pregătească pentru o societate în care păcatul, iată, devine literă de lege. De aceea, în lipsa unor sentimente de patriotism sau ataşament faţă de ţară, tineretul îşi caută norocul pe alte meleaguri, iar neamul nostru încet-încet se stinge.    

Patriotismul ne poate redeştepta

„Tinerii noştri sunt încurajaţi să plece din ţară în lumea întreagă, şi în special cei care au capacităţi mai înalte, astfel încât ţara aceasta să rămână a nimănui. Şi ajungem la scopul pe care duşmanii acestui neam îl urmăresc de zeci de ani: să nu existe o rezistenţă în zona asta balcanică. Apoi, de unde să mai fie vlagă de român, dacă bieţii sunt crescuţi la televizor şi calculator, sleiţi de puteri sufleteşti şi fără un ideal sau o conştiinţă puternică? De vină sunt şi profesorii care nu cultivă în sufletul elevului sentimente nobile, sentimente patriotice. Pentru că în fond ce este patriotismul? Patriotismul este dragostea şi respectul faţă de înaintaşii noştri, voievozi, eroi şi martiri care şi-au dat viaţa pentru a ne oferi nouă o Românie puternică. Nu, acum schimbă istoria din manualele şcolare şi îl îndobitoceşte ca să nu mai ştie românul de unde vine şi încotro se duce.” (Arhim. Iustin Pârvu)

Părintele nu putea să tacă, în faţa acestor realităţi. Nici noi nu avem dreptul să o facem. Vorbim despre sfinţenia părintelui, despre minunile pe care le-a făcut cu noi şi pe care le va face şi în continuare. Despre vindecarea bolilor incurabile. Despre exorcizări. Despre naşteri miraculoase. Dar să nu uităm că sfinţenia părintelui îşi trage seva din suferinţa răstignită pe altarul Ţării şi al Bisericii. Din anii grei de temniţă, pe care nu avem voie să-i ştergem din memoria poporului român. Căci prin cinstirea eroilor neamului se va trezi şi conştiinţa noastră naţională, aşa cum sublinia părintele:

„Tineretul nostru ar trebui puţin să se cunoască pe sine, istoria neamului, strămoşii şi martirii lor. Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine. Dacă noi nu ne lustruim memoria şi nu ne cunoaştem martirii şi jertfele înaintaşilor noştri, nu ne putem redeştepta. Nu avem dreptul să trecem peste jertfele lui Horea, Cloşca şi Crişan şi ale tuturor românilor care s-au crucificat pentru idealurile noastre. Noi, românii, trebuie să învârtim istoria în jurul acestor mari personalităţi ca să putem avea şi noi o bucurie cerească, elanul şi puterea lăuntrică de a nu ceda.” 

Cheia este schimbarea lăuntrică

Să ascultăm îndemnul Părintelui Iustin şi să ne întoarcem către Hristos. Să renunţăm la patimile noastre, să aprindem lumânările faptelor bune şi, prin rugăciunile mucenicilor neamului nostru, să revigorăm fiinţa noastră naţională. Altfel, din noi va rămâne doar amintirea unui neam pentru libertatea căruia s-au vărsat râuri de sânge.

„Ca să se nască Hristos în inima poporul român, trebuie o întoarcere a lui. O întoarcere către Hristos! Să ne propunem să punem început bun. Să înnoim ceva în viaţa noastră spirituală. Dumnezeu nu vrea multe fapte, ci ca fiecare să aibă înăuntru o schimbare, să mai renunţe la patimile pe care le are: la fumat, la beţiile care ne-au otrăvit familiile şi neamul (…) Pentru că cel mai mare rău la ora actuală este otrăvirea tineretului nostru cu tot comerţul acesta de băuturi pline de otravă. Să începem cu naşterea noastră lăuntrică pentru că acolo este cheia şi izvorul nostru de bunătăţi şi primim întărirea mucenicilor, cu rugăciunile lor, în viaţa noastră de aici. Să aprindem împreună lumânări de fapte bune, să ne găsim în faţa Sf. Treimi, aducându-ne fiecare obolul nostru. Doamne, fie mila Ta cu noi, că noi Ţie Ţi-am slujit, am făcut cât ne-a stat în putinţă, iar Tu sfinţeşte toată lucrarea neamului nostru. Amin.”

Busuiocul uscat cu care părintele Iustin îi binecuvânta pe credincioşi a înverzit, imediat după moartea marelui duhovnic al neamului nostru. Să dea Domnul ca, pentru rugăciunile părintelui, şi sufletul românilor să se înnoiască, sub cerul curat al unei Românii libere!

Irina Nastasiu

doxologia.ro