Ocuparea
Basarabiei de către Uniunea Sovietică în 1940 a schimbat în profunzime viaţa
ţinutului românesc dintre Prut şi Nistru. Teroarea sovietică s-a manifestat –
pe lângă arestări, maltratări şi asasinate – şi prin depărtarea basarabenilor
la mii de kilometri de locul lor de baştină, în străfundurile Siberiei sau în
Kazahstan. Continuăm serialul dedicat mărturiilor din
temniţa comunistă cu o evocare specială, emoţionantă, făcută de Margareta Cemârtan-Spânu, despre a
cărei deportare aţi putut citi în numărul trecut.
Străinul
Într-o
zi de toamnă târzie a anului 1950-1951, când eram cu toţii acasă, auzim cum
bate cineva la uşă. Am strigat să intre. Era un om necunoscut, de statură mijlocie,
cam de vreo 50-60 de ani, suplu, îmbrăcat călduros. Şi, desigur, imediat ne-am
dat seama, după cuşma neagră de miel, că era de-al nostru. Aşteptam cu gurile
căscate să se prezinte, dar el era ocupat cu aducerea geamantanului greoi de
după uşă şi de-abia văzându-l în siguranţă s-a prezentat şi a spus de unde
vine. Deoarece era cam întuneric în odaie, dumnealui s-a apropiat de noi şi a
zis:
— Iată
că încă nu am nimerit la ai mei. Din cauză că nu ştiu limba rusă. Nu ştiţi unde
stau de-alde…?
Desigur
că ştiam cu toţii, dar bunica şi tata tare vroiau să mai vorbească, să afle ce
se mai face pe meleagurile noastre şi apoi să îl conducă la rude. Eram numai
ochi şi urechi. Totul ne era extrem de interesant, dar omul se grăbea să se
vadă cu ai săi.
În
final, deschise geamantanul greu şi scoase un măr, dându-mi-l de sufletul
cuiva. Măr! Vă închipuiţi? Măr proaspăt, mare, frumos, în mijlocul taigalei
siberiene?! Mă fâstâcisem de-a binelea şi nu ştiam ce să fac. Eram atât de
surprinsă de ceea ce se întâmplă, încât mă uitam stupefiată la tata, apoi la
bunica şi iar la măr. Credeam că e un vis şi nu realitate sau o glumă proastă a
omului necunoscut. Stând aşa la îndoială, fratele Emil îl înşfăcă iute, ca nu
cumva să se răzgândească omul. Îl strânse în ambele palme, dar mărul era mare
şi printre degete se vedeau fâşii ba roşii, ba galbene. Bunica a mulţumit mult
pentru aşa cadou neaşteptat şi tata l-a petrecut la rude. Întorcându-se, ne-a
găsit pe toţi trei la masă. Mărul stătea în mijlocul mesei mândru şi falnic,
măreţ de parcă ne întreba: “Ei, cine va îndrăzni să strice aşa o frumuseţe?”.
S-a aşezat şi tata, punându-şi coatele pe masă şi uitându-se cu tandreţe la
măr, apoi l-a luat atent şi l-a dus la nas, mirosindu-l îndelung. Apoi ni l-a
transmis nouă.
Mărul
care ne-a dus acasă
Pe
rând, l-am mirosit cu o plăcere nemaipomenită şi toţi am exclamat concomitent: „Parcă
suntem în Moldova, în grădina noastră!”. Revedeam pomii plini de roadă în
toamnele arămii şi aurii, holdele îngălbenite de paloarea soarelui şi mirosul
de mere coapte. Aşa am stat până seara cu toţii, uitând să ne mâncăm porţia de
cartofi. L-am tot învârtit şi mirosit, amintindu-ne de nedelul nostru numit
“Poporniţa”, cu diferiţi pomi roditori, de vie şi păşune; de mieluţii frumoşi,
negri şi brumării, de oiţe şi Florica, vaca noastră nărăvaşă, care, când se
sătura, ne târâia cu frânghie cu tot, nu pe drum, ci pe de-a dreptul, prin grădinile
oamenilor, drept acasă; de calul nostru negru-lucitor, cu numele Ţigan, şi de
toate celelalte care ne erau dragi şi scumpe. Şi am început cu toţii a plânge,
prima fiind bunica. Cu cât ne uitam mai mult la măr, cu atât mai mult ne
răscoleau amintirile şi ne învăluia jalea.
Ne
miram de omul care a venit la atâţia kilometri depărtare în taigaua sălbatică,
neştiind limba rusă. Ne părea un viteaz din poveşti, un neînfricat luptător, un
om cu o inimă dumnezeiască, nemaipomenit de bună. (…)
Ni
le-a înmânat ca pe anaforă
Ne-am
dus la culcare lăsând mărul neatins. Nici prin cap nu-i venea nimănui să-l taie
şi să-l mâncăm. Am adormit târziu de tot, ducând şi în somn frumuseţea lui şi
mirosul îmbătător. Astfel, s-au scurs trei zile. A venit şi Sfânta Duminică.
Bunica, ca de obicei, dimineaţa ne-a pus în rând cu ea în genunchi, să ne facem
cruce la iconiţa străveche a Maicii Domnului.
Apoi
a luat mărul în mâinile tremurânde, l-a tăiat în patru bucăţi egale şi, ca pe anaforă,
ni le-a înmânat solemn la fiecare. Întâi ne tot uitam la ele, miroseam, apoi am
început să-i simţim sucul care se scurgea din felii şi după vreo două ore am
început să muşcăm câte o mică bucăţică, savurând-o îndelungat. Nu am cuvinte să
descriu emoţiile, gustul şi plăcerea pe care le simţeam în acele clipe, care şi
până acum n-au dispărut din memoria mea şi a fratelui Emil. Nu aş dori nicicând
copiilor şi nepoţilor mei să afle gustul merelor în Siberia de gheaţă.
Margareta
Cemârtan-Spânu, „Lupii. Amintiri din copilărie”
Margareta Cemârtan-Spânu este una din victimele criminalului regim
stalinist. Iar tragicul ei destin reprezintă imaginea dramei întregii
Basarabii. Întâlnim în “Amintiri din copilărie”, care sunt o faţă opusă
luminoasei copilării descrisă de Creangă, pagini tulburătoare pe care le putea
aşterne pe hârtie numai un suflet ale cărui frumuseţe şi puritate au fost adânc
rănite în copilărie şi adolescenţă. Jilăvitu-mi-s-au ochii şi inima, citind,
bunăoară, episodul cu acel mirific măr dulce şi rumen adus de cineva din
Basarabia la marginea îngheţată a lumii, în Kurgan, măr pe care nimeni din
familia deportată nu îndrăznea să-l consume în dorinţa de a se bucura cât mai
îndelung de fermecătoarea mireasmă care le amintea de casa părintească, de ţara
din care fuseseră izgoniţi pentru “vina” de-a fi fost nişte buni gospodari şi
de-a avea nişte rude peste Prut. Trebuie să ai o inimă de piatră să nu vibrezi
cu toată fiinţa lecturând asemeni pagini.
Grigore
Vieru
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 70 - decembrie 2012
