Psalm

Floarea salcâmului se unduie-n vânt,

lumina din mirişti mă-ndeamnă să cânt,

două boabe de seară în gene,

liniştea ierbii rămase-n poiene.

Pământul îşi leagănă grâul fecund,

luna îşi leagănă sufletul mult mai curând,

vremea se-nalţă în ritmuri şi dansuri sonore,

viaţa vibrează înalt şi se-mprăştie-n ore.

În palme se-aude cum sufletul cântă încet

şi cerul îşi stinge lumina toată la mine în piept.

Departe de lume, la hotarul între suflet şi El

în dulce, senina cântare se-nalţ-un menestrel:

„-Tu Doamne, ce-ţi laşi Fiinţa sfântă adânc să pătrundă

în orice făptură, de la firul de iarbă la ultima undă,

de la puiul de om, la zborul plăpând al bietei albine,

orice suflare de viaţă prin Tine se ţine.

Îmi plec umil fruntea-n ţărâna uscată din drum

şi-mi las sufletul cruce să fie, aici şi acum.

O lacrimă-mi cade din candela genei fierbinte,

o rugă am fost, Dumnezeul meu, acum şi-nainte

şi seara, culcat pe ramuri de vişin în floare

în irişi-albaştri viitorul nu mă mai doare.

Căci inima mea cântă suav printre ierburi,

cu degetul scris-am adânc

                      ale dragostei cercuri,

                             ale dragostei cercuri,

                                    ale dragostei cercuri:”

                 Amin!

Adrian Moraru

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 69 - noiembrie 2012