O vorbă de pateric spune că sfârşitul lumii va
fi atunci când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin. Situaţia de azi, când
tinerii petrec tot mai mult timp în faţa monitorului şi tot mai puţin în
întâlniri vii, faţă către faţă, când bătrânii ştiu mai bine programul tuturor
telenovelelor decât problemele vecinului bolnav, când părinţii îşi mai văd
copiii doar seara, pierzându-i treptat în surogate insuficiente numite bonă,
program prelungit sau televizor, ne semnalează că drumurile noastre de
întâlnire cu cel de lângă noi au nevoie să fie bătătorite. Despre această lipsă
tot mai mare a întâlnirilor faţă către faţă, persoană cu persoană, ochi în
ochi, şi despre consecinţele ei – ne-a
vorbit Părintele Emil Jurcan în conferinţa ţinută la Făgăraş în luna martie.
Fuga în spatele tastaturii
Când eram copil şi făceam câte o prostie nu mă
uitam la mama sau la tata. Evitam privirea lor; simţeam că nu am făcut bine.
Când am ajuns mai în vârstă, mi-am dat seama că asta este falsitatea feţei.
Dumnezeu ne-a creat „prosopon”, adică „faţă”, în limba greacă. Şi când zici
„faţă” zici fiinţă dialogală. Eu nu sunt cifră, nu sunt statistică, nu sunt
ins. Eu sunt faţă.
Din această cauză avem criză în lume. Avem
aceste crize multiple (economică, socială, financiară, familială) pentru că
oamenii nu se mai privesc în faţă. Şi când zic „faţă” zic un om serios,
hotărât, precis pe ceea ce vrea în viaţă. Să luăm un exemplu: criza familiei.
Ce cifră mare de divorţuri! De unde pleacă? De la faptul că oamenii nu mai stau
faţă în faţă. Soţul cu soţia. Gândiţi-vă bunăoară la cât de mult dialogau
bătrânii noştri, pentru că ziua lucrau împreună, seara sfărâmau porumb, stăteau
la masă, mâncau împreună; nu aveau fuga în anonimat. O mare problemă este omul
anonim, omul care îşi pierde numele, îşi pierde faţa şi se ascunde în spatele
tastaturii. Fuga în spatele tastaturii înseamnă fuga de responsabilitate şi
declanşarea păcatului anonim: îl fac că nu mă vede nimeni, nu mă ştie nimeni;
acolo pot să îmi dau drumul la vulgarităţi, pot să scot ce am urât şi mizerabil
în mine. În momentul în care apare faţa, mă jenez. De aceea şi Judecata lui
Dumnezeu nu este o judecată ca un proces uman, cu pârâşi şi celelalte. Nu. Este
întâlnirea feţei cu Faţa. Şi e suficient. De aceea se spune că judecata se va
face într-o clipită. Dumnezeu n-are nevoie de avocaţi sau de procurori. Faţa
este suficientă.
Dialogul sincer exclude criza
Sfântul Siluan spunea că omul care dobândeşte
harul lui Dumnezeu are faţa strălucitoare. Harul îţi dă acea verticalitate de bunătate,
de iubire în care simţi că tu Îl transmiţi pe Hristos prin faţă; ţi-i drag să
vezi feţe. Ţi-i drag să îl vezi pe fiecare om, pentru că nu vei mai vedea cute
şi riduri, ci prin faţă vei vedea faţa pe care o cauţi, faţa lui Hristos.
Aceasta este faţa dialogală.
Teologia ortodoxă vorbeşte foarte mult despre
dialog. Faţă dialogală. Omul ca persoană este entitate dialogală, faţă în
dialog. Şi când zic faţă în dialog exclud orice criză care ar putea să existe
în lume. Ce înseamnă criza economică? O mână de oameni avuţi care vor să dea un
bum mondial financiar şi se ascund într-un anonimat. Nu ştii de unde a plecat o
cărămidă scoasă de sub piciorul unei bănci care s-a dus pe spate şi au început
să cadă toate ca nişte bucăţele de domino, una peste alta, pentru că totul
stătea pe acest anonimat al rapacităţii, al lăcomiei. Dacă oamenii ar fi fost
sinceri, şi-ar fi vorbit sincer, s-ar fi văzut unii pe alţii ca şi chipuri ale
lui Dumnezeu, nu s-ar fi putut păcăli, să-şi tragă unii altora preşul de sub
picioare…
Criza politică. Ce înseamnă politica? Caracteristica
principală a politicianului este: să te mint; să îţi zâmbesc, pentru că nu pot
să fac politică încruntat; trebuie să te fac să te simţi bine, de aceea îţi
creez un facius zâmbăreţ; şi mai înseamnă să îţi promit; îţi promit, ca tu să
te simţi bine. Ce înseamnă asta? Fuga de dialogul real al feţei lui Hristos.
Fuga de maturitate. Când ajungi om matur, mergi pe textul biblic: ce e da, da;
ce e nu, nu. Îţi spun ce pot să fac pentru tine şi ce nu. Dar nu te mint.
Divorţul începe când soţii nu se mai privesc în
ochi
Criza familiei pleacă în primul rând de la
minciuna feţei. Când începe totul? Divorţul sau ruptura nu apare când ea îl
găseşte pe el cu o altă prietenă. Atunci este deja punctul final. Începutul
rupturii este atunci când încep oamenii să nu se mai privească în ochi, când
fiecare fuge în sfera lui: unul la taste, celălalt la televizor. Şi fiecare îşi
face propria lui realitate: „realitatea mea, a ego-ului meu”. Şi ei de fapt
trăiesc ca două entităţi separate. Oamenii aceştia nu mai vorbesc de mult. Comunică
doar prin: „Da, da…”; „Nu.”; „Da.”; „Îmhî”. Dar ei nu mai dialoghează, nu se
mai privesc în ochi, în faţă. Oamenii maturi în Hristos îşi dau seama că acest
lucru este foarte important.
Pr. Prof. Emil Jurcan, în conferinţa ţinută la
Făgăraş, 6 martie 2012
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 63 - aprilie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu