Cu ochii aţintiţi asupra lui Hristos

 De două mii de ani Hristos ne aşteaptă cu braţele deschise pe Crucea Golgotei. Aceasta este unica rampă de lansare pentru Înviere. Fiecare dintre noi ne aflăm la diferite nivele de altitudine. Calea e îngustă şi anevoioasă, dar e şi singura posibilă. Deşi avem atâta “nor de mărturii” despre cei care au reuşit să escaladeze muntele sfinţeniei, totuşi drumul trebuie deschis şi defrişat de fiecare om în parte. Nu s-a făcut nici o lucrare de modernizare a acestui drum. Pentru a parcurge traseul, fiecare persoană are talanţii şi puterile ei. De aceea i s-au dat omului picioarele, “ca să umble pe căile Tale” şi să se urce într-un dud “căci pe acolo avea să treacă”; şi “mâinile lui le întinde spre lucrarea poruncilor Tale”; urechile “spre ascultarea credinţei”; “gura lui o umple de lauda Ta” şi ca să poată striga: “Doamne, fiica mea este rău chinuită de un diavol”; “buzele lui le deschide spre slăvirea numelui Tău”; “toate mădularele şi gândirea lui întăreşte-le cu harul Tău”. Şi darurile sunt încă şi mai multe: Tatăl nostru ne-a dat Chipul Său şi suflare de viaţă, încălţăminte nouă în picioarele noastre ca să ne protejeze de scorpii şi de balauri şi ca să nu izbim de piatră picioarele noastre, haină nouă, albă şi luminoasă, ca să ne ferească de zăduful ceasului al şaselea şi de frigul întunecos al nopţii eterne, păr “ca să nu se vatăme de schimbările vremii”, ne-a “aşezat capul peste celelalte mădulare, a pus în el mai multe simţiri, care nu se împiedică una pe alta”, ne-a dat inel de fiu în degetul nostru ca să recunoască Fiul în noi pe fraţii Săi, ne-a dat spate ca să putem purta povara celui căzut între tâlhari, ne-a dat candele ca să le umplem cu undelemnul şi lumina faptelor bune, ca şi alţii să se lumineze şi încălzească spre slăvirea Tatălui nostru Cel din cer, ne-a dat glas ca să mulţumim Celui Care înainte de a ne îmbrăca ne-a curăţat de lepră şi tină, ne-a dat “apa cea vie” ca nimeni să nu mai înseteze şi “merinde pentru viaţa de veci”, ne-a dat postul, rugăciunea, milostenia, iubirea şi iertarea…

Ne-a dat totul, ca să nu aibă nimeni cuvânt de apărare, căci “toată dreptatea noastră este înaintea Ta ca o cârpă lepădată”, “aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu”. Începutul stă în venirea întru sine şi apoi în lepădarea de sine. După asta nimeni şi nimic nu ne mai poate sta în calea întâlnirii şi îmbrăţişării Fratelui nostru mai mare, “ca El să fie Cel dintâi întru toate”. 

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 62 – martie 2012