Sfârşitul lumii sau sfârşitul lumescului?

Suntem intraţi în anul 2012, an în care, după unii, trebuie să vină sfârşitul lumii. Poate la noi se poate vorbi de sfârşit – că tot vin alegerile – dar nu văd de ce să vină sfârşitul lumii? Ce vină au cei din „lume” de faptul că noi, românii, nu putem mai mult?


Am schimbat regimul în 1989 dar nu am schimbat şi oamenii, aşa că nu văd ce am fi vrut să fie. Neschimbând oamenii am rămas cu aceleaşi metehne vechi, pe care eventual le-am numit în alt fel. Dar chiar dacă nu mai spunem „o mică atenţie” ci ne-am reprofilat pe „şpagă” sau „mită”, gestul corupţiei are aceeaşi semnificaţie. Suntem transformaţi toţi în nişte maşini ascultătoare şi ne credem liberi. Ne-am depărtat de valori pentru că aşa ne cere „moda” şi „toată lumea face aşa”, iar „libertatea” noastră se rezumă la bârfă şi înjurat la liber, mâncare şi băutură cât încape, petreceri maxime când avem ocazia şi… cam atât.
Urarea „prezidentului şef” era „Să trăiţi bine!”. Din nefericire am ajuns mai degrabă să „murim de bine”, deşi nu în sensul material pe care îl avea promisiunea electorală. Murim pe capete! Mai nou nici nu mai stăm la rând să murim, ci mulţi au început să sară rândul. Dramatic este că nimeni nu se încumetă la tăierea acestui pom din mijlocul nostru, de care toţi se spânzură. Pomul ăsta nu-l taie nimeni abuziv, dar pădurile din jur le culcăm la pământ fără regrete şi fără să ne pese de ce urgii le lăsăm copiilor şi nepoţilor prin faptele noastre.
Pomul de care se pare că tot mai mulţi se „spânzură” este de fapt pomul neascultării, iar spânzurarea de el duce la moartea faţă de ascultarea Evangheliei lui Hristos. Cum să auzi dacă nu asculţi? Interesant este că la începutul lumii păcătuiam mâncând din pom odată cu Adam şi Eva, protopărinţii noştri, şi azi am ajuns să ne atârnăm în pom. Liberi şi atunci şi liberi şi acum! De fiecare dată săvârşind toate după vrerea noastră şi nu după vrerea lui Dumnezeu. Pe cât de ascultători şi servili suntem faţă de mai-marii noştrii lumeşti, pe atât de neascultători suntem faţă de Dumnezeu. Asta arată de fapt credinţa noastră în lumesc şi necredinţa faţă de cele cereşti.
De la protopărinţi încoace, nu sfârşitul lumii este ceea ce a avut şi are Dumnezeu în vedere, ci pur şi simplu sfârşitul lumescului. Sau, mai exact, sfârşitul lumescului face ca sfârşitul lumii să nu mai conteze, nu-i aşa? Asta vrea de fapt Dumnezeu de la lume! Asta vrea de la noi! Dumnezeu nu vrea să fim „ca lumea”, adică lumeşti, ci să scoatem la lumină ceea ce este ceresc în noi. Vrea să nu mai fim ai păcatului şi ai morţii. Dumnezeu nu vrea moartea noastră, ci îndreptarea noastră, iar îndreptarea înseamnă îmbrăcarea noastră în cele cereşti şi lepădarea noastră de cele lumeşti.
Sfârşitul lumescului din noi şi din preajma noastră este sfârşitul pe care trebuie să-l avem noi în vedere. Iată sfârşitul de care nu trebuie să ne temem şi să fugim, ci trebuie să-l vrem şi să-l căutăm din toate puterile. Dar dacă şi acum, în ceasul acesta, al vieţii noastre, vom face tot ceea ce vrem noi – adică să ascultăm de lume – şi nu ceea ce vrea Dumnezeu, atunci nu este exclus să vină şi sfârşitul lumii, iar nu sfârşitul lumescului. Dumnezeu vrea un sfârşit iar noi alegem un altul. Rămâne de văzut a cui voie o vom împlini. Sfârşitul depinde de noi.
Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012