Pagini

joi, 23 februarie 2012

„În lume e nevoie de dragoste neprefăcută”. Interviu cu Pr. protopop Marcel Dobrea

Timpul prinde parcă viteze ameţitoare, asemenea unui bulgăre de zăpadă care a luat-o serios la vale. Ceasul nu mai e ceas, ziua nu mai e zi, anul trece pe negândite. Odată cu timpul trece însă şi viaţa aceasta, în care din păcate nu ştim să dăm prioritate lucrurilor cu adevărat importante, existenţiale. În această viteză e important să nu uităm să ne îmbogăţim cât mai mult. Nu, nu în averi pieritoare, ci în comori pe care nimeni nu le poate lua de la noi: în înţelepciune, în pricepere, în dragoste. Un mijloc foarte bun pentru o asemenea îmbogăţire rapidă este împărtăşirea din bogăţia altuia, pentru că darul primit de la Dumnezeu nu scade dacă dăruieşti din el, ba dimpotrivă: dăruind vei dobândi. De aceea ne-am gândit să apelăm pentru un asemenea exerciţiu de îmbogăţire reciprocă la Părintele protopop Marcel Dobrea. Profitând de un moment aniversar, l-am rugat să ne împărtăşească din experienţa dânsului de viaţă, de credinţă, de înaintare pe Cale.


Părinte protopop, aţi împlinit de curând o vârstă rotundă – o cifră-jalon care îndeamnă la reflecţii. Cum vă simţiţi în această etapă a vieţii, marcată în general de maturitate, de aşezare?
Fiecare vârstă are frumuseţile si neîmplinirile ei. Tinereţea este năvalnică, vârsta la care omul crede că tot ce doreşte este şi posibil. Mai târziu va afla că nu este chiar aşa. Vârsta la care mă aflu este una a lucrurilor clare. Acum omul are o perspectivă deschisă. Se află pe o culme, de pe care poate privi în urmă, poate judeca cu înţelepciune ce a trăit şi poate scruta cu înţelegere şi viitorul. Privind în urmă, va observa că putea să lucreze şi altfel, dar încă nu se află la momentul pe care îl evidenţiază Marin Preda : „nu este durere mai mare ca aceea în care privind omul de la sfârşitul vieţii, să vadă că nu a trăit cum trebuia şi nu mai are timp să trăiască altfel”. Oricum, perspectiva este limitată.

M-aţi impresionat întotdeauna prin entuziasmul tineresc cu care abordaţi noile provocări: aţi participat la cursuri de formare şi consiliere, folosiţi în mod curent internetul şi vă faceţi constant timp şi pentru lectură – în condiţiile în care rutina şi blazarea sunt ispite curente, mai ales după prima tinereţe. De unde aveţi acest entuziasm?

Mulţumesc pentru aceasta constatare, care mă flatează. Am avut dintotdeauna un ritm relativ bun al vieţii, m-a preocupat noul, am avut mereu dorinţa de a fi în pas cu el. Dar ceea ce îmi dă ghes spre lucru este calitatea de preot. Preotul trăieşte în lume şi nu poate rămâne înapoia ei. Trebuie să te menţii sus, în calitatea de intelectual. E trist să fii privit „cu înţelegere” pentru inadecvare. Îmi plac tinerii, simt o bucurie aparte în preajma lor şi caut, printre altele, să am şi preocupări tinereşti. Luând, evident, în calcul cugetarea Sfântului Ioan Gură de Aur: „De toate bucură-te, dar fugi de păcat”. Şi totuşi, sunt atâtea lucruri pe care regret că nu le-am făcut. Ceva ce-mi vine acum în minte este că n-am învăţat să cânt la un instrument. Şi nu mi-am făcut timp să călătoresc cât aş fi vrut. Călătoriile „îţi lustruiesc spiritul”, zicea cineva. Iar regretatul regizor Liviu Ciulei a spus odată: „Îmi place să călătoresc, din păcate de fiecare dată trebuie să mă iau cu mine.” Şi mai sunt şi altele nefăcute.

Acum aproape doi ani aţi avut un accident foarte grav. Ştiu că v-a făcut să conştientizaţi pe propria piele fragilitatea condiţiei umane, dar şi nemăsurata purtare de grijă a lui Dumnezeu. Puteţi să ne spuneţi ce s-a schimbat din acel moment în percepţia dumneavoastră despre valoarea vieţii şi modul în care ar trebui să o trăim?
Cuviosul Ioan de la Valaam spunea undeva: „Noi nu ştim unde şi când ne va da Dumnezeu crucea”. Am avut într-adevăr o mare cumpănă cu acel accident, care mi-a schimbat mult viaţa. În sensul că am început să percep fiecare moment (sau zi, sau an), ca dar al lui Dumnezeu (Doamne, cât de târziu!). Curios lucru că n-am avut niciun regret pentru ce mi s-a întâmplat. Am avut atâta putere şi atâta optimism în acel timp – cu intervenţii chirurgicale, cu reînvăţarea mersului biped etc. – încât n-am avut decât să constat că harul lui Dumnezeu a făcut totul. Am citit în această perioadă scrieri sfinte, care m-au mângâiat şi m-au ajutat. „Dumnezeu se îngrijeşte de păsări, oare va uita de tine, care eşti chipul Său? Citeşte din Evanghelie, roagă-te cât mai mult, căci Dumnezeu şi Maica Domnului te vor ajuta. Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine (Ps 32,21).” (Părintele Al. Schmemann). „În necazuri şi boli există o singură soluţie: rugăciunea şi răbdarea” (Cuviosul Siluan Athonitul). Am reflectat de atunci mai mult la cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nu cred că sunt mulţi preoţi care se mântuiesc, ci mai mulţi care pier; pentru că lucrul preoţiei cere un lucru cu totul măreţ”. Iar Teognost spune „Preoţii nevrednici ar trebui caterisiţi, dar ierarhii nu o fac. Aceştia liturghisind pot sfinţi, dar ei înşişi nu pot fi sfinţiţi de ele”. Lucruri înfricoşătoare pentru toţi slujitorii lui Dumnezeu, dar mai ales pentru cineva care evoluează pe pagina a treia a vieţii.

Trecerea anilor e în general regretată, dar ea aduce cu sine o mare bogăţie pentru cel care vrea să înveţe: experienţa şi înţelepciunea. Ca un rezumat al acestei experienţe de viaţă, spuneţi-ne trei principii pe care omul ar trebui să le aibă în vedere în viaţa sa cotidiană.

-    Să se străduiască să-L cunoască pe Dumnezeu. Credinţa noastră ortodoxă oferă suficiente mijloace de cunoaştere a Preasfintei Treimi, izvorul vieţii şi nemuririi omului. Dacă-L cunoşti pe Dumnezeu vei ajunge să-L şi iubeşti, iar atunci altfel vei înfrunta necazurile şi bolile şi altfel vei aştepta căderea cortinei…
- Să înveţe să se roage. Rugăciunea aduce omului harul lui Dumnezeu, îi dăruieşte linişte şi bucurie sufletească.
- Să dorească şi să se străduiască a dobândi pacea lăuntrică. După spusele Părinţilor, aceasta se dobândeşte aşa: „să nu te amesteci în treburile altora; să nu remarci greşelile semenului; să ştii doar cine eşti şi asta este de ajuns” (Sf. Macarie cel Mare). Atunci când eşti tulburat, să te fereşti să încerci a rezolva vreo problemă.

Şi trei principii din experienţa de slujitor al lui Dumnezeu în preoţie, pentru cei care se află acum mai la începutul acestei slujiri?

     - să slujească cu evlavie, fără grabă; să predice pregătindu-se cu timp, să nu abuzeze de răbdarea ascultătorilor, străduindu-se să spună totul într-o cuvântare; predica să pornească dinspre credincioşi înspre predicator.
 - activitatea administrativ-contabilă să fie făcută cu totul la vedere, cu sinceritate şi din inimă, respectându-se pe sine, ca slujitor al altarului.
 - să demareze devreme acţiuni gospodăreşti pentru biserică, pentru casa parohială, pentru cimitir. Credincioşii îl iubesc pe preotul tânăr, ascultă de el şi îl urmează mai uşor la începuturi, desigur dacă simt în el sinceritate, credinţă, lipsă de comoditate.

Anul trecut v-a adus şi numirea în funcţia de protopop. Cum aţi primit-o şi ce a însemnat această numire?
Nu mi-am dorit această funcţie, mai ales că a venit destul de târziu, dar dacă mi s-a oferit, am primit-o. Desigur, e vorba de o nouă provocare şi, la vârsta mea, se tratează cu cea mai deplină responsabilitate. Sunt multe probleme de rezolvat, începând cu clădirea sediului Protopopiatului, care necesită investiţii serioase, spre a ajunge la o funcţionalitate optimă. Protopopul trebuie apoi să inspecteze parohiile din subordine, să participe la diverse slujbe în bisericile împreună-slujitorilor, să-l primească pe ierarh ori de câte ori acesta vine în zonă, pentru slujire sau cu alt scop, să rezolve eventuale probleme de natură disciplinară ce se pot ivi şi care se pot rezolva la acest nivel. În acelaşi timp, el nu trebuie să uite că rămâne preotul paroh al unei parohii, pe care nu trebuie să o neglijeze.

Da, responsabilităţile unui protopop sunt multiple, iar vremurile în care trăim ne aruncă tot mai multe provocări. Pe ce anume simţiţi că ar trebui pus mai mult accentul?
Pe creşterea rolului Bisericii în societatea contemporană. Părintele Teofil, de vrednică pomenire, spunea: „Noi trăim social în religie în loc să trăim religios în societate”. Biserica trebuie să fie mai activă în viaţa omului actual, prezentând „oferta” de viaţă creştină în mod cât mai autentic. Nu ajunge ca preotul să spună credincioşilor: „Postiţi, rugaţi-vă, mergeţi la biserică!”. El trebuie să-l convingă pe om de absoluta necesitate a simţirii prezenţei lui Dumnezeu în această lume bulversată, pentru că bucuria acestei prezenţe nu se poate compara cu nici o bucurie a acestei lumi. Să încerce să iasă de sub robia zeului modern, banul, pentru ca să poată trăi pur şi simplu, adică să simtă, să preţuiască, să trăiască viaţa, ca dar veşnic. Dumnezeu înseamnă întâi de toate dragoste. „Omenirea a inventat amabilitatea în locul dragostei, zice acelaşi cuvios Ioan de la Valaam, iar sub masca ei se ascund slava deşartă, prefăcătoria, minciuna, furia şi alte patimi”. În lume e nevoie de dragoste neprefăcută. Suntem prea dezbinaţi noi, românii, şi aici, şi peste graniţe. Altarul trebuie să fie factor de unitate, de comuniune între oameni.
În acelaşi timp, Biserica trebuie să lucreze mai mult în plan social. Ca ortodocşi, nu avem o experienţă prea bogată în acest domeniu, dar trebuie să învăţăm lucrurile din mers. Orice suferind, orice sărac, orice nefericit este un căzut între tâlhari, care aşteaptă gestul samarineanului milostiv.

Vă mulţumesc mult pentru toate aceste împărtăşiri, cu rugăciunea ca Sfânta Treime să vă călăuzească în continuare, spre o împlinire continuă a slujirii, spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor. V-aş ruga să încheiem dialogul nostru cu un mesaj pentru cititorii noştri, preoţi şi credincioşi.
Se apropie Postul Mare şi aceasta îmi oferă prilejul să doresc tuturor un post binecuvântat. Preoţii să înmulţească şi să diversifice sfintele slujbe (cultul ortodox este atât de bogat!), iar credincioşilor le doresc să fie mai sârguincioşi în a primi harul lui Dumnezeu. Eforturile omului fără harul lui Dumnezeu nu sunt suficiente pentru ca omul să fie statornic în faptele bune. În rest, să încercăm „să înmulţim binele şi bucuria”, cum spunea Părintele Teofil , până când Dumnezeu ne va chema din această lume trecătoare, spre a ne împărtăşi de viaţa veşnică.

Amin.
Interviu realizat de Natalia Corlean


Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 61 - februarie 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu