Jurnal de pelerin. Pe urmele domnitorilor şi ale sfinţilor moldoveni (1)

Dis de dimineaţă, pe când încă ziua se mai îngâna cu noaptea, am pornit în pelerinaj spre legendara Ţară a Moldovei şi a Bucovinei, pe urmele domnitorilor şi ale sfinţilor. Împreună-pelerini am fost credincioşi din Părău şi Perşani – însoţiţi de parohul lor, părintele Dorin Cristea –, câţiva seminarişti conduşi de domnul profesor Gheorghe Malene şi câţiva făgărăşeni.


În acea dimineaţă de 7 octombrie 2011, la orele 4,30, autocarul a plecat din Făgăraş şi, după o scurtă oprire la Părău şi Perşani, a plecat spre Moldova. Aproape 60 de pelerini plecau hotărâţi la drum spre a descoperi oazele de sfinţenie ale Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Nici frigul de afară şi nici ora matinală nu au făcut să ne scadă în vreun fel entuziasmul. Ochii tuturor, de la Teodor, cel mai tânăr pelerin în vârstă de numai doi ani şi jumătate, până la tanti Viorica, trecută de 81 de ani, străluceau de bucurie şi nerăbdare.
Trecătoarea îngustă a Oituzului a făcut să răsune în mintea pelerinilor glasul Domnului Hristos adresat sfinţilor şi celor chemaţi la sfinţenie: "Cei ce aţi umblat pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, toţi care în viaţă crucea ca jugul aţi luat şi Mie aţi urmat cu credinţă, veniţi de luaţi darurile care am gătit vouă şi cununile cereşti", aşa cum mărturiseşte cântarea bisericească. Şi într-adevăr, după ce au trecut calea cea strâmtă a Oituzului, aceşti credincioşi ai Ţării Făgăraşului, care au luat pe umerii lor cu credinţă jugul pelerinajului, s-au învrednicit să primească darurile şi cununile cereşti pe care bunul Dumnezeu le-a presărat cu multă generozitate pe legendarul pământ al Moldovei şi Bucovinei.
Da, jugul pelerinajului! Pelerinajul se deosebeşte fundamental de excursie. În vreme ce excursia este un timp profan al deconectării, al destinderii şi al lejerităţii, pelerinajul este un timp al sfinţeniei care presupune conectarea pelerinului la realităţile duhovniceşti existenţiale; presupune efort fizic şi spiritual, suişuri şi coborâşuri, îngenuncheri şi metanii, lacrimi şi rugăciune, minte în permanenţă trează şi inimă înfrântă şi smerită. Dar toate au meritat, pentru că frumoasele mănăstiri moldoveneşti, cu istoria şi prezentul lor, cu moaştele şi cu icoanele lor făcătoare de minuni, cu mormintele voievodale şi cu picturile de valoare inestimabilă, cu "majestoasa lor smerenie", au fost ca nişte daruri binecuvântate pentru cei care şi-au asumat condiţia de pelerin.


Primul popas a fost la Mănăstirea nemţeană Bistriţa, care a dăinuit de peste şase veacuri la adăpostul pădurilor ce o acoperă, înfruntând, ca toate locaşurile noastre de credinţă şi cultură, greutăţile şi încercările istoriei. Adăpostind osemintele domnitorului Alexandru cel Bun şi ale domniţei Ana, precum şi faptele de neuitat din istoria şi viaţa spirituală a poporului nostru, Mănăstirea Bistriţa impresionează prin monumentalitatea ei. Protejată de ziduri puternice de piatră, prevăzute cu metereze şi drum de strajă, actuala biserică, cea mai mare şi impunătoare ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu, ascunde icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, creaţie a artei bizantine cu o mare valoare istorică, artistică şi spirituală. Ea este darul împăratului Manuel al II-lea Paleologul către primul ctitor Alexandru cel Bun şi soţia lui, domniţa Ana. Sfânta icoană a fost purtată prin satele Moldovei în timpul foametei din anul 1947, aducând în urma ei ploaia mult aşteptată. Delicatele miniaturi şi broderii realizate în această monumentală mănăstire pun în evidenţă caracteristicile paradoxale ale sufletului moldovean: dârzenia şi deopotrivă sensibilitatea.

Vieţuirea maicilor de la Mănăstirea Văratec a impresionat pe toţi pelerinii. Practic, Văratecul este un sat în care vieţuiesc peste 400 de măicuţe în cele 180 de case care alcătuiesc ansamblul monahal. Totul arată impecabil. Porţi vopsite, alei curate şi liniştite, case zugrăvite şi aranjate dau impresia că la Văratec timpul stă în loc. Deşi afară atmosfera este de toamnă, frunzele copacilor se încăpăţânează parcă să rămână la locul lor. Mormântul Veronicăi Micle precum şi îndeletnicirea maicilor care în atelierele lor croiesc, brodeză, pictează şi ţes covoare vorbesc despre sufletul sensibil şi poetic al moldoveanului.

Mănăstirea Agapia, amplasată în mijlocul unei păduri, ne aduce aminte de poetul Mihai Eminescu care adeseori poposea aici la mătuşa sa care era călugăriţă. Pădurea pe care o traversa l-au inspirat pe Eminescu să scrie minunata poezie Călin, file din poveste. Frescele pictate de Nicolae Grigorescu între anii 1858-1861, la vârsta de 19 ani, dau acestui monument istoric o valoare deosebită. La acestea se adaugă şi casa scriitorului Alexandru Vlahuţă, o chilie în care locuia acesta când venea la mănăstire, transformată în 1966 în muzeu memorial.

Nu se putea ca în periplul nostru să nu ne oprim la Humuleşti, sătucul lui Creangă, azi un cartier al Municipiului Târgu-Neamţ. Ozana "cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul", cireşul, biserica unde sunt înmormântaţi părinţii scriitorului şi mai ales casa memorială – bojdeuca – se înfăţişează pelerinului nu ca o arhivă, ori ca o colecţie de documente vechi, ci ca o sinteză vie, ca o oglindă modernă a vieţii şi operei unui mare creator român. Cuptorul şi stâlpul hornului unde găsim sfoara cu motocei la capăt cu care se jucau mâţele, sau prichiciul vetrei cel humuit, de care se ţinea scriitorul când a început să meargă copăcel, ne-a adus tuturor aminte de momentele copilăriei.

Chilia şi mormântul părintelui Ilie Cleopa, precum şi mormântul părintelui Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria au dat o încărcătură spirituală deosebită pelerinajului. Femei şi bărbaţi trecuţi de 60 de ani alergau sprinteni şi nerăbdători spre chilia părintelui Cleopa şi apoi urcau spre cimitir spre a primi binecuvântare. Oameni care în mod obişnuit, la vârsta lor, simt fiecare pas ca pe o povară, oameni care adeseori se trezesc dimineaţa mai obosiţi de cum s-au aşezat în pat, acum mergeau pe potecile Sihăstriei cu o vioiciune caracteristică mai degrabă tinerilor decât celor ninşi de vremi. O credincioasă cu părul cernit dădea slavă lui Dumnezeu pentru că a putut să-i mulţumească părintelui Paisie Olaru pentru faptul că, la un moment dat, rugăciunile şi sfaturile lui i-au salvat familia. Şi într-adevăr, de la Sihăstria am plecat parcă mai puternici de cum eram dimineaţă când am pornit la drum din Părău şi Perşani. Chilia şi mormintele adăpostite în pădure izvorau cu adevărat putere, speranţă şi multă credinţă.

După un scurt popas la Mănăstirea Secu, am plecat grăbiţi spre Mănăstirea Neamţ, cel mai mare şi mai vechi aşezământ monahal din Moldova. Teama de a nu ne prinde noaptea pe drum şi în acelaşi timp dorinţa de a ne închina în cât mai multe mănăstiri au făcut pelerinajul din ce în ce mai dinamic. Oboseala scădea parcă direct proporţional cu numărul mănăstirilor vizitate. Oaza nemţeană în care a vieţuit odinioară Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, care adăposteşte moaştele sfântului necunoscut descoperit în mod miraculos pe aleea principală în anul 1986, precum şi coroana vestitului domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu muzeul de o valoare istorico-bisericească deosebită, ne-au umplut de uimire.

La Mănăstirea Groşi-Boroaia am fost primiţi cu multă dragoste şi căldură de părintele stareţ Alexie Ichim, coleg de facultate şi prieten cu părintele Dorin. Deşi mănăstirea este destul de mică, având doar câţiva vieţuitori, ospitalitatea monahilor este foarte mare. Aici pelerinii au fost aşezaţi la masă, iar bucatele alese ce s-au servit cu atâta dăruire de cei câţiva călugări vieţuitori au fost cu adevărat o lecţie de dărnicie şi bunătate. În prezent, mănăstirea adăposteşte un cămin de bătrâni. După o masă ca în zi de sărbătoare am plecat mulţumindu-i părintelui stareţ pentru ospitalitate, părinte care îşi cerea scuze continuu pentru "puţina" mâncare cu care ne-a ospătat.

Se făcuse seară. În drumul nostru spre Mănăstirea Putna nu am putut să nu poposim, chiar şi pentru câteva clipe, la Mănăstirea Cămârzani. Popasul a meritat din plin. A fost mănăstirea care ne-a impresionat cel mai mult din tot pelerinajul în ceea ce priveşte simţul estetic. Redeschisă în anul 1992 ca urmare a strădaniilor episcopului vicar al Sucevei şi Rădăuţilor, P.S. Gherasim Putneanul, om al locului, mănăstirea Cămârzani este o adevărată bijuterie a Moldovei; este dantela sau perla Moldovei. Frumuseţea ei a rămas proverbială pentru pelerini. Frumos este sinonim cu expresia "ca la Cămârzani". Mormântul părintelui episcop care ocroteşte mănăstirea, străjuit de doi pomişori ornamentali, unul cu trei tulpini şi altul cu două – minune dumnezeiască care trimite cu gândul la tricher şi dicher – , precum şi bunătatea maicilor vieţuitoare, ne-au determinat să revenim aici şi a doua zi, pe lumină.

Pe la ora 22.30, impresionaţi, cu credinţa mai întărită, am ajuns la Mănăstirea Putna, unde am fost cazaţi în arhondaricul mănăstirii, urmând ca în dimineaţa zilei de 8 octombrie minunata călătorie să continue. . .
(va urma)

Pr. Laurenţiu Urian, Părău

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011