Pregătiri pentru Naşterea Domnului. Spovedania: indiferenţa răutăţii mediocre / zguduirea întâlnirii cu Dumnezeu

Întâlniri cu sine cu şi Dumnezeu. Atât în timpul Postului Mare, cât şi în Postul Naşterii Domnului, Mitropolitul Antonie rânduia o zi aparte, de obicei sâmbăta, în care îi chema pe credincioşi să petreacă o zi întreagă în meditaţie şi rugăciune. Această zi era consacrată reculegerii, rugăciunii şi întâlnirii cu sine şi cu Domnul – un prilej de cercetare lăuntrică şi de concentrare asupra unicului lucru care ne trebuie: întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu în împărtăşirea cu Sfintele Taine. Acest răstimp de cercetare şi de comuniune se încheia printr-un cuvânt al mitropolitului. Dintr-un astfel de cuvânt face parte şi acest fragment.

Deseori se întâmplă să vină la mine cineva pentru a se spovedi zicând: „Nu ştiu ce să mărturisesc, acelaşi lucru se repetă mereu…” Aceste cuvinte arată o lipsă ucigătoare de atenţie în faţa vieţii.


Păcătuim constant, fără ruşine sau durere

La sfârşitul unei singure zile, poate vreunul dintre noi să spună că a împlinit tot ceea ce a avut de împlinit, că şi-a pus în lucrare toate capacităţile, că gândurile şi sentimentele sale au fost ireproşabile, că nu a neglijat niciuna din îndeletnicirile pe care putea şi trebuia să le săvârşească şi că niciuna dintre aceste făptuiri nu a fost pătată de vreo nedesăvârşire? Cine poate spune că gândurile sale nu au fost confuze, că inima nu i s-a posomorât, că voinţa nu i s-a clătinat, că năzuinţele şi purtarea sa nu i-au fost întinate de vreo nevrednicie?
Dacă cineva vine să se spovedească şi spune: „Nu ştiu ce să spun”, acesta înseamnă că n-a cugetat niciodată la ceea ce ar fi putut – şi, în consecinţă, la cum ar fi trebuit – să fie şi că se mulţumeşte doar să se compare cu ceea ce fusese el însuşi înainte sau cu alţii tot atât de răi ca şi el. Când spunem că venim an după an pentru a repeta mereu aceleaşi lucruri, aceasta dovedeşte că nu am încercat niciodată vreun sentiment de ruşine sau de durere şi că am acceptat starea noastră de păcătoşenie cu o desăvârşită indiferenţă. „În fine, eu mint, dar toată lumea minte! Sunt pricină de scandal, dar toată lumea este pricină de scandal! Îl uit pe Dumnezeu, dar cum să-mi amintesc de El? Trec mai departe prin faţa celor ce au nevoie de mine: Vedeţi, nu te poţi opri în faţa fiecărui om!” Şi aşa mai departe… Dacă am putea vedea măcar o dată – aşa cum vede Dumnezeu – consecinţele faptelor noastre sau ale nelucrării noastre; dacă am putea vedea cum un cuvânt spus sau nespus, o faptă împlinită sau neîmplinită pot naşte consecinţe în viaţa aproapelui! Dacă am vedea în ce măsură un cuvânt poate să fie hotărâtor pentru destinul unui om sau un serviciu făcut la timp pentru destinul altuia…
Iar dacă dovedim o asemenea indiferenţă faţă de noi înşine, e de la sine înţeles că vom dovedi o indiferenţă şi mai mare faţă de aproapele; ceea ce i se întâmplă ne lasă cu totul reci şi indiferenţi. Iată de ce venim să mărturisim aceleaşi lucruri, din moment ce nu am remarcat nici măcar o singură dată că ele fac din noi nişte monştri şi că încetăm să mai fim asemănarea lui Dumnezeu, acest chip pecetluit în adâncurile fiinţei noastre. Acest chip ne-a fost într-un anume fel încredinţat, iar noi clipă de clipă l-am distrus, l-am înnegrit, l-am profanat, fie prin negrijă, fie prin răutate, nu atât dintr-o pătimaşă răutate, cât dintr-o răutate mediocră, nesemnificativă.

Păcate mari sau păcate mici?

Auzim câteodată zicându-se: „Nu reuşesc să mă smulg din legătura păcatelor! Dacă aş fi săvârşit un păcat mare, poate aş fi fost zguduit; pe când aşa, toată mulţimea păcatelor mele nu apasă asupra mea mai mult decât un strat subţire de praf.” Ne obişnuim cu ele, aşa cum ne obişnuim să vieţuim în dezordinea apartamentului nostru… Nu ne dăm seama că uneori e mai greu să ne slobozim de un oarecare număr de păcate mărunte decât de un păcat mare. Pentru că acest păcat mare poate să ne zguduie într-atât încât, în ciuda incapacităţii noastre de a rămâne treji, el să ne trezească. Cât despre păcatele de zi cu zi… În viaţa unui nebun pentru Hristos, Alexie, din gubernia Voronej din Rusia, se povesteşte cum acesta a primit vizita a două femei. Prima avea conştiinţa tulburată de un păcat groaznic pe care îl săvârşise, cealaltă nu făcea decât să se văicărească: „Sunt o păcătoasă ca toată lumea. Ştiţi, părinte, e cu neputinţă să trăieşti fără a păcătui!” El le-a arătat concret semnificaţia afirmaţiilor lor, trimiţându-le pe câmp. Celei ce săvârşise acel singur păcat care o copleşea, îi porunci să meargă să caute piatra cea mai mare pe care o putea ridica şi să i-o aducă. Celei de-a doua îi porunci să adune în şorţul său atâtea pietricele câte putea să strângă. Atunci când s-au întors, el le-a cerut să ducă pietrele înapoi şi să le aşeze exact în locul din care le luaseră. Prima a mers de-a dreptul la locul de unde luase piatra, a cărei urmă era încă vizibilă pe sol, a pus-o la locul ei şi s-a întors. Cealaltă a rătăcit îndelung, fără a-şi putea aminti unde găsise toate acele pietricele pe care le adunase. Acest nebun pentru Hristos a arătat că nu trebuie să tratăm cu dispreţ ceea ce pare nesemnificativ, dar de care nicio putere din lume n-ar putea să ne slobozească.
Ar trebui să cugetăm la toate acestea. Pe de-o parte pentru că, într-adevăr, dacă nu dăm atenţie micilor păcate, ne va fi imposibil să ne dezbărăm de ele. Pe de altă parte fiindcă odată înrădăcinat obiceiul de a nesocoti micile greşeli, negrija devine o a doua natură şi vom păcătui din ce în ce mai mult, ajungând astfel treptat să desfigurăm, să ruinăm, să distrugem şi să profanăm chipul lui Dumnezeu din noi. (…)

Viitorul nu ne aparţine

De fiecare dată când ne ducem la spovedanie, ar trebui să o facem ca şi cum ne-am afla în pragul morţii. Moartea ne pândeşte pe fiecare dintre noi. Nimeni nu ştie dacă îi va fi sau nu dat timp de pocăinţă. Nu neapărat că va muri mâine, ci că în zece ani e posibil să-şi piardă amintirile şi să nu mai poată să se întoarcă asupra sa pentru a-şi examina conştiinţa… Dacă înaintea fiecărei spovedanii ne-ar veni gândul că acum e momentul hotărâtor al vieţii noastre – cu alte cuvinte că ori intrăm de acum şi de aici, de pe pământ, în viaţa veşnică, ori vom rămâne în afara ei, orice am spune la spovedanie şi în ciuda părerilor de rău pentru nedesăvârşirea noastră –, atunci vom privi altfel la problemele mici, cât şi la cele mari din viaţa noastră. De fapt, ce numim mic şi ce – mare? Se poate întâmpla ca un lucru important să nu ne marcheze în aceeaşi măsură ca un altul aparent nesemnificativ. Apostolul Iacov zice că o zăbală de dimensiune mică este suficientă pentru a mâna un cal năvalnic (Iac. 3, 3). La fel se întâmplă şi cu noi; putem renunţa la tot ce e păcat în noi, şi totuşi păstra ceva la care nu putem renunţa. Aceste este micul frâu prin care diavolul ne înrobeşte. Ni se pare că suntem liberi în trupul şi sufletul nostru, în afara unui mic amănunt, iar acest mic amănunt ne ţine captivi. Din momentul în care un asemenea mic amănunt ne ţine prizonieri, întreaga noastră fiinţă este înrobită.

O viaţă vie: bucurie şi recunoştinţă

Depinde de noi să ne facem un examen profund, o analiză lucidă şi cât se poate de serioasă a vieţii. Dacă ne-am examina starea de păcătoşenie, îndepărtarea de Dumnezeu, distanţa dintre ce am putea fi şi ceea ce suntem, indiferenţa noastră rece faţă de aproapele, dacă am putea conştientiza toate acestea la lumina unei noi zile, am rămâne încremeniţi şi cuprinşi de groază înaintea acestei viziuni şi am putea auzi atunci chemarea Domnului: „Spune-mi: dacă te iert, dacă Eu îţi zic astăzi că te iubesc cu toată viaţa şi cu toată moartea Mea, prin Crucea Mea, prin Răstignirea şi Învierea Mea, ai putea tu, oare, să-Mi răspunzi cu bucurie şi recunoştinţă?” Bucurie, pentru că eu nu pot să mă iert şi nici să mă tămăduiesc prin mine însumi, dar pot să fiu iertat şi să mă tămăduiesc prin puterea lui Dumnezeu. Recunoştinţă, pentru că, dacă aşa stau lucrurile, atunci cu adevărat toată viaţa creştinului se rezumă la un singur lucru: fiecare gând, fiecare mişcare a inimii, întreaga voinţa noastră şi toate înclinaţiile fireşti, toate faptele noastre să-I poarte recunoştinţă lui Dumnezeu pentru că ne-a mântuit, pentru că atât de mult ne iubeşte… Iar dacă suntem atât de iubiţi, atunci întreaga noastră viaţă trebuie să fie vie, să fie necontenit semnul mulţumirii şi al recunoştinţei noastre înaintea lui Dumnezeu pentru faptul că El există, pentru că Îi stă în putere să ne iubească într-atât.

Mitropolitul Antonie de Suroj – „Taina iertării, taina tămăduirii”

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

Căsuţa copiilor: Dărnicia

Dragi copii,

Ne-am gândit să vă scriem în acest număr despre dărnicie, deoarece dărnicia este un lucru foarte plăcut lui Dumnezeu. Domnul ne face mereu daruri şi se bucură nespus când, asemenea Lui, şi noi ne străduim să facem daruri semenilor noştri. Mai ales creştinii trebuie să se străduiască să fie darnici. Am să vă spun o întâmplare despre dărnicie şi dragostea care ne face să nu fim egoişti, ci să ne gândim şi la binele aproapelui nostru, aşa cum ne învaţă Dumnezeu.

Odată, în vremurile de demult, mai mulţi călugări vieţuiau într-o mănăstire. Se străduiau să fie iubitori, să-L laude pe Dumnezeu şi să ducă o viaţă curată şi sfântă. Ei nu duceau o viaţă comodă şi îmbelşugată, ci se îndeletniceau cu postul şi aveau un trai modest.

Într-o zi, cineva bătu la uşa chiliei în care locuia stareţul mănăstirii. Bătrânul călugăr deschise şi în faţa lui văzu un tânăr blând, care-i zâmbea. Acesta îi întinse un chiorchine de strugure mare şi frumos, încărcat cu boabe zemoase şi parfumate, îmbiindu-l pe stareţ să-l primească. Stareţul îi mulţumi şi luă ciorchinele. Întorcându-se în chilia sa, stareţul privi ciorchinele şi îşi spuse: „Ce gustoşi trebuie să fie aceşti struguri! Ce lucruri minunate a creat Dumnezeu, şi câtă bunătate a dovedit acest tânăr, care s-a gândit să mi-i dăruiască!”

Apoi un alt gând îi veni stareţului: „Acest ciorchine îi este mai de folos părintelui care locuieşte alături, căci el este mai în vârstă, şi strugurii aceştia îi vor întări puterile.” Şi, îndată, stareţul se duse şi îi dărui ciorchinele celuilalt.

Călugărul în vârstă făcu o plecăciune şi îi mulţumi. Apoi, rămânând singur în chilia sa, el cugetă: „Ce ciorchine gustos! El i-ar ajuta, fără îndoială, fratelui meu călugăr care este bolnav. I-l voi duce lui, negreşit!” Zis şi făcut.

În acest fel, ciorchinele de strugure a poposit din chilie în chilie, căci fiecare călugăr primea darul cu mulţumire, dar găsea de cuviinţă că altul dintre fraţii săi de mănăstire s-ar bucura mai mult de el, şi fiecare l-a dăruit mai departe, până când, în cele din urmă, ciorchinele a ajuns din nou la stareţul mănăstirii...

Când îl primi din nou, stareţul exclamă în gând, plin de uimire: „Doamne, cu adevărat călugării care vieţuiesc în această mănăstire sunt plini de dragoste unii faţă de alţii, căci nici unul n-a păstrat pentru sine darul, ci a găsit de cuviinţă să-l dăruiască aproapelui său! Suflete pline de dărnicie, pe care Dumnezeu cu siguranţă le iubeşte!... Cât despre mine, smeritul, acum am înţeles marea Ta purtare de grijă! Căci, deşi am dăruit ceea ce primisem, Tu ai făcut să ajungă din nou la mine. Tu nu-i laşi niciodată în lipsuri pe cei care fac daruri, ci le dăruieşti lor încă şi mai mult!”

Cum să fiu darnic?

Dragi copii, dacă v-aţi gândit să participaţi şi voi la Postul Crăciunului, care începe foarte curând, în 15 noiembrie, să ştiţi că un mod bun prin care o puteţi face este să fiţi darnici. Toţi cei din jurul vostru pot avea nevoie de ceva, iar darurile pe care le-aţi putea face sunt nenumărate. Nu uitaţi că părinţii voştri vă iubesc foarte mult şi că le puteţi dărui bucurie prin comportamentul vostru bun, printr-un mic ajutor la treburile casei, printr-o îmbrăţişare caldă şi multe altele. Bunicii aşteaptă şi ei să-i vizitaţi. Pe ei aţi putea să-i bucuraţi recitându-le o poezie sau un cântecel nou învăţate, o rugăciune sau un psalm. Şi mai multă nevoie de ajutor şi mângâiere au copiii săraci sau oamenii bolnavi. Pentru a le oferi un dar, cereţi ajutorul părinţilor. O hăinuţă care v-a rămas mică, o pereche de ciorapi groşi, nişte alimente pot fi lucruri de care alţii au mare nevoie.

Concurs

V-am pregătit un nou concurs, la capătul căruia vă aşteaptă, desigur, un premiu minunat! Dacă aţi citit cu atenţie textele de mai sus, tot ce aveţi de făcut este să luaţi o foaie de hârtie şi să răspundeţi la următoarele întrebări:

• 1. Care este darul pe care părinţii călugări din istorioara de mai sus l-au transmis mai departe de la unul la altul?
• 2. Enumeraţi câteva daruri pe care le-aţi primit de la Dumnezeu.
• 3. Cum puteţi fi darnici? Enumeraţi alte câteva moduri, în afară de cele pe care vi le-am sugerat în caseta „Cum să fiu darnic”.

Aşteptăm cu nerăbdare răspunsurile voastre la adresa Protopopiatului (o găsiţi la pagina 16), fie prin poştă fie o trimiteţi prin cineva, până la data de 1 decembrie 2011.

Pagină realizată de Asociaţia Teofilia

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

Părinţi de adolescenţi. Mici secrete cu mari efecte relaţionale

Una din provocările cele mai importante ale părinţilor de adolescenţi este puţina sau lipsa totală de comunicare cu copilul lor. Poate vă regăsiţi în postura părintelui care spune: „Am încercat să vorbesc cu copilul meu, dar pur şi simplu mă dezarmează. Am încercat orice să-i arăt că-l iubesc, că-mi pasă de el, dar nu mai merge nimic“. Sau primiţi frecvent acea expresie: „tu nu înţelegi!“

Familiile au nevoie să se adapteze la trecerea copilului spre adolescenţă, ajutându-l să se exprime, responsabilizându-l şi încurajându-l frecvent. Dar cum să faci asta, când copilul te vede aproape doar ca pe un ghimpe în coastă?

Idei de supravieţuire pentru părinţi

Informaţi-vă: Preadolescentul trece prin nişte schimbări rapide şi profunde ale creierului şi întregului organism. Citiţi cât mai multe articole referitoare la această perioadă, căutaţi să participaţi la programe speciale pentru părinţi, din care puteţi culege informaţii care privesc atât dezvoltarea tânărului, cât şi maniera în ce îl puteţi aborda în aşa fel încât această perioadă să fie una cât mai constructivă.

Fiţi flexibil: Stabiliţi reguli şi sarcini, dar discutându-le, negociindu-le cu acesta. Dacă doriţi ca preadolescentul să devină un tânăr capabil de a lua decizii cât mai bune, creaţi-i oportunităţi în care să decidă cu adevărat. Uneori veţi ajunge poate în situaţia de a reveni asupra unor decizii deja stabilite.

Fiţi ferm: Cu toate că doriţi să-i încurajaţi capacitatea decizională, independenţa şi responsabilitatea, asiguraţi-vă că acestea se vor dezvolta între nişte limite stabilite, bazate pe valorile familiei.

Nu-i acordaţi deplină libertate: deşi preadolescentul/adolescentul îşi va dori mai multă libertate şi mai puţin control din partea adulţilor, totuşi, nu-şi doreşte libertate totală. Adolescenţii se dezvoltă mai bine atunci când cresc într-un mediu care-i susţine, care-i protejează, atât la şcoală, cât şi acasă.

Această tranziţie este normală

Fiţi înţelegător: copilul trece prin nişte schimbări uimitoare şi bulversante pentru el: hormonii intră în funcţiune, se vede crescând „ca din apă“, creierul se maturizează, corpul se dezvoltă şi creşte în ei o nevoie puternică de independenţă.

Fiţi realist: această perioadă a venit în viaţa dumneavoastră într-un moment în care şi aşa vă este destul de greu cu celelalte solicitări ale vieţii. Acceptând această tranziţie a copilului ca fiind normală, veţi reuşi să vă păstraţi cât de cât echilibrul.

Fiţi adult: dacă preadolescentul vă testează autoritatea ţipând şi trântind uşa, e nevoie să răspundeţi ca un adult, chiar şi atunci când sunteţi furios şi exasperat. Dacă vă pierdeţi controlul, cereţi-vă iertare după aceea pentru toate cuvintele grele pe care poate că le-aţi scăpat. Explicaţi-i copilului că această perioadă nu e grea doar pentru el, ci şi pentru dumneavoastră, şi vă e foarte greu să-i faceţi faţă. Totuşi, încercaţi să nu faceţi un obicei din a ţipa, ci demonstraţi abilitatea de a rezolva conflicte calm şi raţional. Copilul însuşi va învăţa din asta. De asemenea, învăţaţi-l să-şi ceară iertare la rândul său pentru „ieşirile“ neplăcute.

Fiţi implicat: interesaţi-vă de copil la şcoală, vorbiţi cu dirigintele, cu alţi profesori despre evoluţia lui şcolară, despre posibile probleme. Nu uitaţi nici o clipă să fiţi unit cu el, să vă simtă alături, nu vă separaţi de el, făcând corp comun cu profesorii sau alte autorităţi într-un juriu al acuzării. Chiar dacă greşeşte, nu-l judecaţi, ci încercaţi să faceţi diferenţa între greşeala făcută şi el; condamnaţi greşeala, nu copilul.

Arătaţi-i în permanenţă că-i sunteţi alături

Fiţi apropiat de el: ascultaţi-i opiniile şi problemele, dar nu-i ţineţi prelegeri. În loc să-i faceţi observaţii, lipiţi bileţele care să-i atragă atenţia asupra sarcinilor de rezolvat şi a diferitelor programări de care nu vreţi să uite. Încercaţi să potriviţi momentele îndeplinirii diferitelor sarcini casnice cu momentele de energie maximă de pe parcursul zilei. Dacă e necăjit sau preocupat, un simplu: „ai păţit ceva?“ poate invita la discuţie. Fiţi atent însă totuşi să nu exageraţi. Uneori, părintelui i se pare mai mereu că preadolescentul „are ceva“, chiar şi când acesta e doar obosit şi încearcă să stoarcă ceva cu orice preţ de la el.

Dacă începe să vorbească, lăsaţi-l să explice cu propriile cuvinte ce s-a întâmplat, nu-i faceţi observaţii atrăgându-i mereu atenţia asupra exprimării sau reacţionând dezaprobator sau în alt fel care să-l oprească din povestit. Arătaţi-i că aţi trecut prin probleme similare şi recunoaşteţi cât de greu v-a fost atunci. Ajutaţi-l să-şi clarifice motivele unui anume comportament şi discutaţi apoi despre cum puteţi privi situaţia din perspectivă creştină. Opriţi-vă asupra consecinţelor acelor acte. Copilul are nevoie să vă simtă apropiat ca părinte, dar are nevoie şi să-l orientaţi spre Hristos. De asemeni, arătaţi-i în permanenţă că-i sunteţi alături şi-l veţi iubi indiferent ce va face.

Fiţi iubitor: Copilul dumneavoastră poate că nu-şi doreşte să fie îmbrăţişat în public, dar are mare nevoie de tandreţea şi afecţiunea dumneavoastră. Fiţi alături de el în perioade critice, reale sau imaginare. Evitaţi sarcasmul şi ironia.

Acestea sunt doar câteva sugestii, dar punându-le în practică, vă vor ajuta să păstraţi legă tura cu fiul ori cu fiica dumneavoastră şi să menţineţi o relaţie care în timp va deveni din ce în ce mai calitativă.

Cristina Sturzu

doxologia.ro

 Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

De unde vin problemele din familie?

Des, mult prea des vedem şi trăim probleme în familie: de la neînţelegeri, tensiuni, certuri, până la violenţe verbale sau fizice. Care sunt cauzele lor? Pătrunzător al tainelor sufletului omenesc, Părintele Arsenie Boca ne face o sinteză:

Vrajba în casă vine din păcate. Toate îşi au izvorul în păcate. Neapărat vine vrajba în casă, dacă:

1. Căsătoria s-a început cu stângul, adică cu desfrânarea;

2. Mai vine apoi, dacă soţii trăiesc în căsătorie nelegitimă, sau fără cununie bisericească. Este un prim păcat, pe care toţi îl plătesc cu vrajba. De aceea, toţi trebuie să intre la cuminţenie şi să se legiuiască dacă sunt aşa;

3. Din curvii nemărturisite, făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă, cu o pecete drăcească pe trupul şi pe sufletul lor şi pentru că nu şi-au mărturisit acel păcat, are să le spargă casa, tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul, care este cel care făcea acest lucru;

4. Lăcomia de avere a unui părinte când şi-a măritat  sau şi-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ţine, pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De vei mărita fata ta numai pentru avere, căsătoria lor va sfârşi cu vrajbă sau cu spargerea casei aceleia. Prin urmare, cuminţiţi-vă, părinţilor, cu sfaturile, când vă măritaţi fetele sau vă însuraţi feciorii!

5. Nepotrivirea de vârstă. Sunt părinţi care-şi mărită fetele la 14-16 ani, iar la 18, 19 ani fata lor este văduvă şi încă cu copil. Aceasta din cauza nepotrivirii de vârstă, căci ce poate face o fată aşa tânără în faţa unui vlăjgan, om în toată firea? Această diferenţă mare de vârstă este un păcat înaintea lui Dumnezeu. Şi din cauza aceasta, casa aceea nu ţine, ci se sparge şi în aceste cazuri părinţii trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.

6. Din negrija de suflet a celor din casă, din negrija de Spovedanie, de Sfânta Împărtăşanie şi de rânduielile Bisericii, care sunt poruncile lui Dumnezeu, care dacă nu se păzesc, păzesc pe ale diavolului şi nu pot să aibă linişte;

7. Din petrecere fără post. Cei ce se umplu de mânie sunt cei plini de fiere, care se înmulţeşte în corpul omului atunci când mănâncă carne multă şi nu posteşte. Plin de fiere fiind, te umpli de mânie şi astfel îşi sar în cap unii la alţii. Aşa, pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn ce nu e la locul ei, îi sare în cap celuilalt;

8. Şi o ultimă pricină este desfrânarea soţilor. Dar soţii cum desfrânează, când sunt legiuiţi? Aşa bine, căci nu mai ţin seamă de miercuri, de vineri, de zilele postului şi de sărbători. Nu mai ţin nici o rânduială. Şi bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.

Părintele Arsenie Boca

 Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

Un început bun pentru căsătorie

Există trei nivele de viaţă: există nivelul trupesc, nivelul psihologic şi nivelul spiritual, duhovnicesc. Şi dacă iubirea noastră este binecuvântată de către Biserică, ar trebui trăită mai întâi la nivel duhovnicesc. Şi bineînţeles că şi celelalte nivele îşi au locul lor. De aceea, aici vreau să adaug ceva.

De exemplu, atunci când doi tineri încep o relaţie, dacă ei mai întâi învaţă să se iubească spiritual şi dacă se pregătesc prin rugăciune şi puritate să se apropie astfel de Taina Sfintei Cununii, această binecuvântare va fi un capital pe care ei îşi vor construi întreaga viaţă de mai târziu. Trebuie să înceapă să înveţe să se iubească unul pe altul în primul rând spiritual, duhovnicesc, deoarece atunci când vor îmbătrâni, nivelul trupesc se termină. De aceea nu trebuie să reducă viaţa doar la nivelul trupesc.

În Anglia foarte multe cupluri de tineri îşi încep relaţia printr-o Spovedanie generală şi merg împreună prin rugăciune către căsătorie; cu rugăciune şi curăţie. Iar rezultatele, din câte văd la Spovedanie, sunt extraordinare, minunate. De exemplu, a venit la mine o fată, dintre persoanele care practică acest stil de viaţă şi mi-a spus: „În timpul Tainei Cununiei, în biserică, nu puteam simţi pământul sub picioare”. Ambii, atât ea şi soţul ei, au primit un asemenea har încât nu puteau să îl exprime în cuvinte. Acelaşi har pe care în mod normal îl experimentează preotul în momentul primirii Tainei Preoţiei, iar călugării în momentul tunderii în monahism, acelaşi har se dăruieşte şi în Taina Cununiei. Şi este păcat să ratezi o astfel de comoară.

Mai cunosc un caz când un tată a dus la biserică două mirese, două fiice, deoarece cele două fiice ale sale se căsătoreau în acelaşi timp. Toată adunarea prezentă era în lacrimi; de bucurie, nu de tristeţe. Nu cred că acest lucru s-a întâmplat din motive psihologice. Cred că acei oameni au simţit faptul că acele mirese erau la fel de pure şi curate ca şi rochiile lor. Şi sunt multe asemenea exemple.

Arhim. Zaharia Zaharou (Essex, Anglia) - 29 septembrie 2011, Iaşi

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

Jurnal de pelerin. Pe urmele domnitorilor şi ale sfinţilor moldoveni (1)

Dis de dimineaţă, pe când încă ziua se mai îngâna cu noaptea, am pornit în pelerinaj spre legendara Ţară a Moldovei şi a Bucovinei, pe urmele domnitorilor şi ale sfinţilor. Împreună-pelerini am fost credincioşi din Părău şi Perşani – însoţiţi de parohul lor, părintele Dorin Cristea –, câţiva seminarişti conduşi de domnul profesor Gheorghe Malene şi câţiva făgărăşeni.


În acea dimineaţă de 7 octombrie 2011, la orele 4,30, autocarul a plecat din Făgăraş şi, după o scurtă oprire la Părău şi Perşani, a plecat spre Moldova. Aproape 60 de pelerini plecau hotărâţi la drum spre a descoperi oazele de sfinţenie ale Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Nici frigul de afară şi nici ora matinală nu au făcut să ne scadă în vreun fel entuziasmul. Ochii tuturor, de la Teodor, cel mai tânăr pelerin în vârstă de numai doi ani şi jumătate, până la tanti Viorica, trecută de 81 de ani, străluceau de bucurie şi nerăbdare.
Trecătoarea îngustă a Oituzului a făcut să răsune în mintea pelerinilor glasul Domnului Hristos adresat sfinţilor şi celor chemaţi la sfinţenie: "Cei ce aţi umblat pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, toţi care în viaţă crucea ca jugul aţi luat şi Mie aţi urmat cu credinţă, veniţi de luaţi darurile care am gătit vouă şi cununile cereşti", aşa cum mărturiseşte cântarea bisericească. Şi într-adevăr, după ce au trecut calea cea strâmtă a Oituzului, aceşti credincioşi ai Ţării Făgăraşului, care au luat pe umerii lor cu credinţă jugul pelerinajului, s-au învrednicit să primească darurile şi cununile cereşti pe care bunul Dumnezeu le-a presărat cu multă generozitate pe legendarul pământ al Moldovei şi Bucovinei.
Da, jugul pelerinajului! Pelerinajul se deosebeşte fundamental de excursie. În vreme ce excursia este un timp profan al deconectării, al destinderii şi al lejerităţii, pelerinajul este un timp al sfinţeniei care presupune conectarea pelerinului la realităţile duhovniceşti existenţiale; presupune efort fizic şi spiritual, suişuri şi coborâşuri, îngenuncheri şi metanii, lacrimi şi rugăciune, minte în permanenţă trează şi inimă înfrântă şi smerită. Dar toate au meritat, pentru că frumoasele mănăstiri moldoveneşti, cu istoria şi prezentul lor, cu moaştele şi cu icoanele lor făcătoare de minuni, cu mormintele voievodale şi cu picturile de valoare inestimabilă, cu "majestoasa lor smerenie", au fost ca nişte daruri binecuvântate pentru cei care şi-au asumat condiţia de pelerin.


Primul popas a fost la Mănăstirea nemţeană Bistriţa, care a dăinuit de peste şase veacuri la adăpostul pădurilor ce o acoperă, înfruntând, ca toate locaşurile noastre de credinţă şi cultură, greutăţile şi încercările istoriei. Adăpostind osemintele domnitorului Alexandru cel Bun şi ale domniţei Ana, precum şi faptele de neuitat din istoria şi viaţa spirituală a poporului nostru, Mănăstirea Bistriţa impresionează prin monumentalitatea ei. Protejată de ziduri puternice de piatră, prevăzute cu metereze şi drum de strajă, actuala biserică, cea mai mare şi impunătoare ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu, ascunde icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, creaţie a artei bizantine cu o mare valoare istorică, artistică şi spirituală. Ea este darul împăratului Manuel al II-lea Paleologul către primul ctitor Alexandru cel Bun şi soţia lui, domniţa Ana. Sfânta icoană a fost purtată prin satele Moldovei în timpul foametei din anul 1947, aducând în urma ei ploaia mult aşteptată. Delicatele miniaturi şi broderii realizate în această monumentală mănăstire pun în evidenţă caracteristicile paradoxale ale sufletului moldovean: dârzenia şi deopotrivă sensibilitatea.

Vieţuirea maicilor de la Mănăstirea Văratec a impresionat pe toţi pelerinii. Practic, Văratecul este un sat în care vieţuiesc peste 400 de măicuţe în cele 180 de case care alcătuiesc ansamblul monahal. Totul arată impecabil. Porţi vopsite, alei curate şi liniştite, case zugrăvite şi aranjate dau impresia că la Văratec timpul stă în loc. Deşi afară atmosfera este de toamnă, frunzele copacilor se încăpăţânează parcă să rămână la locul lor. Mormântul Veronicăi Micle precum şi îndeletnicirea maicilor care în atelierele lor croiesc, brodeză, pictează şi ţes covoare vorbesc despre sufletul sensibil şi poetic al moldoveanului.

Mănăstirea Agapia, amplasată în mijlocul unei păduri, ne aduce aminte de poetul Mihai Eminescu care adeseori poposea aici la mătuşa sa care era călugăriţă. Pădurea pe care o traversa l-au inspirat pe Eminescu să scrie minunata poezie Călin, file din poveste. Frescele pictate de Nicolae Grigorescu între anii 1858-1861, la vârsta de 19 ani, dau acestui monument istoric o valoare deosebită. La acestea se adaugă şi casa scriitorului Alexandru Vlahuţă, o chilie în care locuia acesta când venea la mănăstire, transformată în 1966 în muzeu memorial.

Nu se putea ca în periplul nostru să nu ne oprim la Humuleşti, sătucul lui Creangă, azi un cartier al Municipiului Târgu-Neamţ. Ozana "cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul", cireşul, biserica unde sunt înmormântaţi părinţii scriitorului şi mai ales casa memorială – bojdeuca – se înfăţişează pelerinului nu ca o arhivă, ori ca o colecţie de documente vechi, ci ca o sinteză vie, ca o oglindă modernă a vieţii şi operei unui mare creator român. Cuptorul şi stâlpul hornului unde găsim sfoara cu motocei la capăt cu care se jucau mâţele, sau prichiciul vetrei cel humuit, de care se ţinea scriitorul când a început să meargă copăcel, ne-a adus tuturor aminte de momentele copilăriei.

Chilia şi mormântul părintelui Ilie Cleopa, precum şi mormântul părintelui Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria au dat o încărcătură spirituală deosebită pelerinajului. Femei şi bărbaţi trecuţi de 60 de ani alergau sprinteni şi nerăbdători spre chilia părintelui Cleopa şi apoi urcau spre cimitir spre a primi binecuvântare. Oameni care în mod obişnuit, la vârsta lor, simt fiecare pas ca pe o povară, oameni care adeseori se trezesc dimineaţa mai obosiţi de cum s-au aşezat în pat, acum mergeau pe potecile Sihăstriei cu o vioiciune caracteristică mai degrabă tinerilor decât celor ninşi de vremi. O credincioasă cu părul cernit dădea slavă lui Dumnezeu pentru că a putut să-i mulţumească părintelui Paisie Olaru pentru faptul că, la un moment dat, rugăciunile şi sfaturile lui i-au salvat familia. Şi într-adevăr, de la Sihăstria am plecat parcă mai puternici de cum eram dimineaţă când am pornit la drum din Părău şi Perşani. Chilia şi mormintele adăpostite în pădure izvorau cu adevărat putere, speranţă şi multă credinţă.

După un scurt popas la Mănăstirea Secu, am plecat grăbiţi spre Mănăstirea Neamţ, cel mai mare şi mai vechi aşezământ monahal din Moldova. Teama de a nu ne prinde noaptea pe drum şi în acelaşi timp dorinţa de a ne închina în cât mai multe mănăstiri au făcut pelerinajul din ce în ce mai dinamic. Oboseala scădea parcă direct proporţional cu numărul mănăstirilor vizitate. Oaza nemţeană în care a vieţuit odinioară Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, care adăposteşte moaştele sfântului necunoscut descoperit în mod miraculos pe aleea principală în anul 1986, precum şi coroana vestitului domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu muzeul de o valoare istorico-bisericească deosebită, ne-au umplut de uimire.

La Mănăstirea Groşi-Boroaia am fost primiţi cu multă dragoste şi căldură de părintele stareţ Alexie Ichim, coleg de facultate şi prieten cu părintele Dorin. Deşi mănăstirea este destul de mică, având doar câţiva vieţuitori, ospitalitatea monahilor este foarte mare. Aici pelerinii au fost aşezaţi la masă, iar bucatele alese ce s-au servit cu atâta dăruire de cei câţiva călugări vieţuitori au fost cu adevărat o lecţie de dărnicie şi bunătate. În prezent, mănăstirea adăposteşte un cămin de bătrâni. După o masă ca în zi de sărbătoare am plecat mulţumindu-i părintelui stareţ pentru ospitalitate, părinte care îşi cerea scuze continuu pentru "puţina" mâncare cu care ne-a ospătat.

Se făcuse seară. În drumul nostru spre Mănăstirea Putna nu am putut să nu poposim, chiar şi pentru câteva clipe, la Mănăstirea Cămârzani. Popasul a meritat din plin. A fost mănăstirea care ne-a impresionat cel mai mult din tot pelerinajul în ceea ce priveşte simţul estetic. Redeschisă în anul 1992 ca urmare a strădaniilor episcopului vicar al Sucevei şi Rădăuţilor, P.S. Gherasim Putneanul, om al locului, mănăstirea Cămârzani este o adevărată bijuterie a Moldovei; este dantela sau perla Moldovei. Frumuseţea ei a rămas proverbială pentru pelerini. Frumos este sinonim cu expresia "ca la Cămârzani". Mormântul părintelui episcop care ocroteşte mănăstirea, străjuit de doi pomişori ornamentali, unul cu trei tulpini şi altul cu două – minune dumnezeiască care trimite cu gândul la tricher şi dicher – , precum şi bunătatea maicilor vieţuitoare, ne-au determinat să revenim aici şi a doua zi, pe lumină.

Pe la ora 22.30, impresionaţi, cu credinţa mai întărită, am ajuns la Mănăstirea Putna, unde am fost cazaţi în arhondaricul mănăstirii, urmând ca în dimineaţa zilei de 8 octombrie minunata călătorie să continue. . .
(va urma)

Pr. Laurenţiu Urian, Părău

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

Despre suprapopulare sau Unde ne duc prostia şi lăcomia

Ştim cu toţii povestea cu capra vecinului, aşa că nu o mai repet – deşi finalul se diversifică cu timpul: dacă înainte ruga era să moară capra, mai nou e să moară vecinul. Trăim cu capra vecinului? Nu! Vrem să o mâncăm? Nu! De fapt ideea poveştii e una simplă şi are în vedere un plus pentru noi şi un deces pentru vecinul sau măcar o oarecare pierdere pentru el.

Adevăratul pericol: înmulţirea prostiei
Povestea mare este de fapt cum să avem noi şi celălalt să nu mai aibă. Ideea cu care suntem amăgiţi de ceva vreme încoace, prin tot felul de „ştiri” care vor să ne anihileze gândirea, este că nu toţi oamenii pot să aibă cele necesare şi că numărul săracilor nu trebuie să fie prea mare, pentru simplul motiv că sunt consumatori de resurse. E frumoasă de tot economia de piaţă, nu-i aşa?
Nu poate să susţină planeta decât un anumit număr de bogaţi, fiecărui bogat fiindu-i necesari pentru bunăstare un anumit număr de săraci? Nu se poate depăşi acest număr pentru a nu se perturba echilibrul natural? Cum putem crede idioţeniile astea? Adică sărac e una şi prost e alta. Aş zice mai degrabă că planeta nu poate susţine decât un anumit număr de proşti şi că dacă aceştia se înmulţesc excesiv, atunci planeta este în pericol. Cealaltă variantă nu pot s-o cred. Proştii exploatează ineficient resursele pe care le au, consumă inutil ceea ce se poate păstra, aruncă ceea ce pot repartiza în alte zone lipsite etc. Problema, aşa cum o văd eu, este cum să facem să reducem numărul proştilor.
Aflăm că numărul populaţiei a ajuns la aproape şapte miliarde şi toate marile puteri ale lumii vorbesc de suprapopulare. Primim astfel sfaturi cum să nu ne mai înmulţim, că o să ajungem să murim de foame. Cam cât de proşti ne cred? Păi care suprapopulare, că citeam undeva că, în urma unei socoteli simple, dacă am aduna toată populaţia globului şi am aşeza-o în statul Texas din S.U.A., ca într-un oraş gigantic, fiecărei persoane i-ar reveni cam 400 de metri pătraţi. Iar dacă e să-i aşezăm pe toţi oamenii planetei în România (care are 238.391 km pătraţi) fiecărui om i-ar reveni mai bine de 30 de metri pătraţi. Se pare însă că e greu să facem nişte simple calcule aritmetice; e mai simplu să stăm cu minţile pâlnie la TV, primind fără discernământ tot felul de idei care poate erau justificate în vremuri antice, când oamenii nu vedeau decât locurile aglomerate în care trăiau; dar azi, când cu un simplu „clic” pe internet oricine poate vedea imensitatea Pământului dăruit nouă de Dumnezeu, aceste idei nu mai au niciun fundament.

Temeri de când lumea şi pământul, infirmate mereu
Temerile că pământul este supraaglomerat au existat încă din antichitate, filosofi ca Platon şi Aristotel exprimându-şi îngrijorarea cu privire la acest aspect. Nu erau atunci pe pământ nici măcar un milion de locuitori. Confucius şi alţi gânditori chinezi se temeau şi ei de faptul că numărul oamenilor este prea mare. Scriitorul creştin Tertulian din Cartagina secolului II d.Hr. scria în „De Anima” că : „...numărul nostru este împovărător pentru pământ, care abia dacă ne poate susţine pe toţi” şi vede în boli şi în războaie un „remediu” pentru naţiuni şi mijloc de reducere a abundenţei rasei umane. De asemenea, Sfântul Ieronim, în secolul IV, credea la rândul lui: „Lumea este deja plină, iar populaţia este prea multă pentru pământul care există” şi considera mănăstirile o soluţie de controlare a înmulţirii oamenilor.
Ideea suprapopulării planetei a fost însă enunţată la modul sistematic doar în sec. XVIII, de Thomas Robert Malthus. El susţine în lucrarea „Eseu despre principiul populaţiei” (1798) că numărul oamenilor creşte în progresie geometrică (ex: 2,4,8,16...), pe când resursele alimentare cresc numai în progresie aritmetică (ex: 1,2,3,4,5...). Este adeptul controlării creşterii populaţiei şi vorbeşte de cele două mijloace de control asupra resurselor: controlul pozitiv (include: foame, boli, războaie) şi controlul preventiv (include: avortul, controlul naşterilor, celibatul prin abstinenţă sexuală, amânarea căsătoriilor etc. ). Malthus are o astfel de preocupare în condiţiile în care pe la 1800 populaţia tocmai atingea primul miliard. Însă spre sfârşitul vieţii nici măcar Malthus nu mai era convins de propriile lui afirmaţii.
Dar ideile lui de început sunt preluate de Paul Ralph Elrich, biolog la Universitatea Standford şi demograf pasionat, în cartea „The Population Bomb”, la sfârşitul anilor 1960. El afirma că din cauza suprapopulării şi a lipsei acute de hrană, până la sfârşitul anilor 1970 o cincime din populaţie nu va supravieţui. Previziunile acestuia au fost infirmate de realitate. Dimpotrivă, Herve Le Bras, profesor la Şcoala de înalte studii în ştiinţe sociale (EHESS) din Paris, în cadrul unui interviu pentru ziarul elveţian Le Temps în acest an, vorbeşte mai degrabă de o implozie demografică, arătând că după 1970 în special rata natalităţii a scăzut simţitor din cauza politicii de emancipare a femeilor şi a creşterii vârstei la care femeile nasc primul copil. Aşadar, temerile ONU referitoare la explozia demografică nu se justifică.

80/20. Prostie şi lăcomie
Categoric trebuie să avem în vedere modul în care natura produce combustibili şi alimente anual, dar mai ales modul în care noi solicităm aceste resurse pentru necesităţile noastre. Este clar că omul este cel care trebuie să înveţe să gestioneze cât mai eficient ceea ce Dumnezeu a pus sub stăpânirea lui. Dar încă din 1906 economistul italian Alfredo Pareto observa că doar 20% din populaţia Italiei deţine 80% din resursele ţării. Observaţia acestuia este formulată ca principiu în 1940 de inginerul american de origine română Joseph M. Juran, care o introduce în teoriile manageriale sub denumirea de principiul lui Pareto sau regula 80/20: 80% din efecte se datorează unui procent de 20% din cauze. De la J.M.Juran încoace, regula 80/20 a ajuns să se aplice în management şi în toate tipurile de afaceri, ajungând ca astăzi să fie o regulă de a judeca lucrurile de către cei care au puterea de a controla destinul planetei şi al omului. Nu degeaba astăzi se urmăreşte ca maxim 20% din populaţie să deţină cel puţin 80% din resursele şi bogăţiile planetei. Poate singurele probleme care trebuie avute în vedere la modul cel mai serios – în legătură cu suprapopularea – sunt prostia şi/sau indiferenţa unora şi lăcomia exagerată a altora.

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011

Părintele Teofil: Dacă gândim frumos, trăim frumos

Părintele Teofil Părăian. Pomeniri la doi ani de veşnicie

Toate ale omului pornesc de la gândul omului. Nu se face nimic din viaţa omului care nu trece prin gând. De aceea toată grija celui care vrea să-şi curăţească sufletul trebuie să fie grija de a-şi curăţi mintea de gândurile cele rele şi de toate înfăţişările răului câte sunt în gând. Aici este toată cheia vieţii sufleteşti şi toată cheia curăţirii sufleteşti, şi anume, să-ţi faci rânduială în minte. Cine îşi face rânduială în minte îşi face rânduială în viaţă.

Mintea e ca o moară: ce bagi, aia macină
Ar trebui să ne îmbogăţim mintea cu cât mai multe gânduri plăcute lui Dumnezeu, cu gândurile care se potrivesc cu voia lui Dumnezeu. Şi astfel de gânduri găsim în primul rând în Sfânta Scriptură, apoi găsim în cărţile de îndrumare duhovnicească, dar mai ales şi mai întâi în sfintele slujbe. Aşa că e de mare importanţă să luăm parte la sfintele slujbe şi e de mare importanţă să învăţăm texte de la sfintele slujbe, ca să ni se îmbunătăţească gândirea şi ca să avem o comoară de gânduri bune, care după aceea izvorăsc din inima noastră.
În Filocalia volumul al IV-lea este o scriere care se numeşte "Despre Avva Filimon". În această scriere despre Avva Filimon se spune între altele că Avva Filimon - care era un pustnic - a fost întrebat de ucenicul său: "Părinte, de ce dintre toate cărţile Scripturii cel mai mult citeşti Psaltirea?". Şi Cuviosul a răspuns: "Frate, aşa de mult mi s-au întipărit în minte gândurile din psalmi, încât parcă eu le-aş fi făcut, parcă de la mine ar fi pornit aceste gânduri". Aşa trebuie să ajungem şi noi, să ne îmbogăţim cu gândurile sfinte din dumnezeieştile slujbe, din dumnezeiasca Scriptură şi să le avem totdeauna la îndemână, ca mintea noastră, care e ca o moară şi macină ce bagi pe moară, tot aşa mintea noastră să primească numai gânduri bune şi să aibă numai gânduri după voia lui Dumnezeu.

Ridicările şi căderile se fac în gând
Sfântul Marcu Ascetul spune că: "În inima iubitoare de osteneală nu au putere gândurile cele rele, ci gândurile cele rele se sting aşa cum se stinge focul în apă". Spun părinţii cei duhovniceşti că: "Gândul cel rău la început este ca o furnică şi dacă-l laşi creşte şi se întăreşte şi devine leu", de aceea gândurile cele potrivnice se numesc şi furnică-leu. Fur-nică pentru că apare întâi ca o furnică care poate fi strivită între degete şi dacă cresc şi primesc putere prin patimi nu le mai poţi înlătura nici cu multă osteneală.
Toate pornesc de la gând, şi cele bune şi cele rele îşi au începutul în gând. Ridicările şi căderile se fac în gând. Cheia vieţii duhovniceşti este disciplina minţii, iar metoda de disciplinare este rugăciunea de toată vremea.

Să gândim frumos!
În Pateric se spune că la Avva Pimen sa dus un frate şi a zis: "Ce să fac, părinte, cămi vin tot felul de gânduri rele în minte". Şi Avva Pimen a răspuns: "Opreşte vântul! (bătea vântul). Întinde braţele şi pieptul şi opreşte vântul!". Şi el a zis: "Nu pot să opresc vântul!". Şi părintele a continuat: "Aşa cum nu poţi opri vântul, aşa nu poţi opri gândurile rele! Dar altceva poţi să faci, şi anume, cu un gând bun să înlături gândul cel rău!". Deci, statornicirea în gânduri bune va duce la înlăturarea gândurilor celor rele. Temelia vieţii spirituale este gândul, de aceea în viaţa religioasă esenţialul este disciplina lăuntrică, disciplina de gând.
Este foarte important să ştim că gândurile noastre le mai ştie cineva: le ştie Dumnezeu, le ştie Domnul Hristos, care e Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Domnul Hristos are în vedere gândurile noastre.
Având în vedere faptul că prin mintea noastră trec tot felul de gânduri, şi bune şi rele, şi frumoase şi urâte, este important să fim cu luare-aminte la gânduri, să gândim frumos. De ce? Pentru că, dacă gândim frumos şi numai frumos, atunci trăim frumos şi numai frumos, şi dacă gândim frumos şi trăim frumos, suntem fericiţi.

Păcatele mici duc la păcate mari
Să fim cu grijă la gândurile noastre, la intenţiile noastre, la pornirile noastre, şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem să ne facem rânduială în suflet; iar dacă nu suntem cu luare aminte la cele mici, ajungem la cele mari, cum zice Sfântul Marcu Ascetul, pentru că diavolul nu dispreţuieşte nici păcatele mici, fiindcă altfel nu poate duce la cele mari. Cuviosul Dorotei are o comparaţie: că poţi să smulgi din rădăcină un copac când este mic, când este ca o iarbă, dar când se întăreşte şi-şi face rădăcini, nu îl mai poţi smulge şi chiar nu-l mai poţi smulge nici tu, nici alţii. Aşa încât trebuie să fim cu grijă la începuturi.
Sfântul Marcu Ascetul spune că: "Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt şi nu se naşte patimă fără de gând". Deci întâi şi întâi de toate, şi acesta este principiul filocalic, toate ale omului pornesc de la gândurile omului. De aceea trebuie să-ţi faci rânduială în minte ca să-ţi poţi face rânduială în viaţă. Cine nu-i atent la gânduri nu poate nădăjdui într-o viaţă neîntinată.
Tot Sfântul Marcu Ascetul spune că: "Aşa cum focul nu rămâne în apă, tot aşa nici gândul cel rău în inima iubitoare de osteneală". Deci dacă ai o obsesie de răutate, un gând rău în minte care te asupreşte, care se învârte mereu în minte, înseamnă că n-ai inimă iubitoare de osteneală, că n-ai ceva în suflet care să nimicească gândul cel rău, obsesia respectivă.

Părintele Teofil, fragmente din "Veniţi de luaţi bucurie"

Aproapele
- Fiecare om care ne vine în faţă este un candidat la iubirea noastră. Pentru clipa în care ne întâlnim cu el, pentru totdeauna, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat, este aproapele nostru şi fiind aproapele nostru trebuie să fim preocupaţi pentru binele lui.

- Un părinte de la noi de la mănăstire zicea: „Dragă, pe om dacă-l iei de bun, bun îl găseşti, şi dacă-l iei de rău, tot pe acela, şi rău îl găseşti”.


Bătrânii
Bătrânii păcătuiesc în două feluri: cu ura şi cu gura.

Biserica
M-aş bucura mult să reţinem lucrul acesta, că sfânta biserică, privită ca locaş de închinare a lui Dumnezeu în care se fac sfintele slujbe şi mai ales Sfânta Liturghie, este cerul cel de pe pământ, şi nu poate ajunge cineva în cerul mai presus de lumea aceasta decât în măsura în care ia parte la slujbele dumnezeieşti în cerul cel de pe pământ. Nu are ce căuta cineva în cer dacă nu merge în Sfânta Biserică.
Tot ce se face în sfânta biserică este ca să ne pună în legătură cu Dumnezeu, ca să ne facă gânditori de Dumnezeu, ca să ne facă cinstitori de Dumnezeu, ca să ne facă purtători de Dumnezeu, ca să ne facă purtători de Hristos şi purtători de Duh şi să avem Sfânta Treime lucrătoare în noi. Toate lucrurile acestea se pot realiza numai în atmosfera de gând pe care ne-o dă Sfânta Biserică.

Bucuria
- Aşa zice Sfântul Apostol Pavel: „Noi suntem lucrători de bucurie” (II Corinteni 1, 24). Ca să fim lucrători de bucurie trebuie să facem ceva pentru binele altora; şi când facem ceva pentru binele altora facem şi pentru binele nostru, pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să nu-ţi rămână şi ţie. Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „Cel care unge pe altul cu aromate, el mai întâi miroase frumos”, adică el este cel dintâi beneficiar al miresmelor pe care le îndreaptă către altul. Aşa este şi cu bucuria creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom putea avea şi noi bucurie din bucuria altora.

- Mi-aduc aminte că în casa noastră, cândva, a fost vorba de o cântare în care erau cuprinse cuvintele: „Bucurie, bucurie, vorbă frumoasă în pustie”. Parcă ar fi vrut cineva să spună, prin aceste versuri, că bucuria e ceva absent din viaţa omului, că e o vorbă frumoasă, dar o vorbă frumoasă degeaba, pentru că nu se realizează sau nu se prea realizează. Cine a alcătuit textul cântării respective şi a spus cuvântul acesta, se vede că a privit în jur şi a văzut multe necazuri în lumea aceasta şi s-a gândit că oare în acest context existenţial, în lumea aceasta, ar putea cineva să se bucure cu adevărat? Adevărul este că noi, cei care avem credinţa creştină şi care avem o experienţă duhovnicească, ştim că bucuria e o realitate pentru cel ce crede.

- Credinţa noastră creştină este credinţa bucuriei. Noi, credincioşii creştini, trebuie să fim oameni ai bucuriei, nu numai înmulţitori, ci şi purtători de bucurie. Trebuie să avem o euforie. Bineînţeles că nu trebuie să căutăm lucrul acesta anume, dar nu se poate să trăieşti corect şi să nu-ţi dea Dumnezeu bucurie. Dumnezeu nu rămâne niciodată dator nimănui. Omul rămâne adeseori dator lui Dumnezeu, că nu împlineşte poruncile, dar Dumnezeu nu rămâne nimănui dator. Dumnezeu ne dă bucuria, ne face purtători de bucurie.

Certurile
Să ştiţi că numai oamenii răi se ceartă, oamenii buni nu se ceartă. Un bun şi-un rău nu se ceartă, că cel bun cedează şi cearta-i gata.
Zice că erau într-o pustie doi călugări şi tare bine se înţelegeau unul cu altul. Şi unul dintre ei o zis: Hai să ne certăm şi noi o dată cum se ceartă oamenii din lume. Şi celălalt o zis: Hai, da’ eu nu mă ştiu certa. Şi celălalt o zis: Hai, că te învăţ eu. Şi l-o învăţat. Zice: Punem între noi o cărămidă şi tu să zici: Cărămida asta-i a mea şi eu o să zic: Ba nu-i a ta, că-i a mea! Şi din asta se face început de ceartă. Şi aşa or făcut. Primul o zis: Cărămida asta-i a mea. Şi celălalt o zis: No dacă-i a ta ia-o şi te du cu ea cu tot! Şi n-o mai fost nici o ceartă. Bineînţeles că asta o fost, cum am zice noi acuma, o ceartă artificială, aşa ca o ceartă de scenă, de teatru. Da’ cei care se ceartă nu fac scene de teatru, ci se ceartă aşa cum le vine.
Mi-aduc aminte că atunci când eram copil se spunea în familie că şi din pricina sărăciei, şi din pricina necazurilor vin certurile. Şi mi se întâmplă şi acum să-mi spună oamenii că se ceartă pentru lipsurile în care trăiesc. Şi eu zic întotdeauna: Bine, dar dacă vă certaţi, le rezolvaţi, treceţi de lipsuri prin ceartă? Şi toţi mărturisesc că nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlăturare a răului, ci e o slăbiciune a celor care se angajează în felul acesta, pentru că nu câştigi nici un ban când te cerţi, nu realizezi nici un avantaj când nu eşti în limitele bunei cuviinţe. Aşa că oamenii trebuie să evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multă nemulţumire şi mult negativ în viaţa de toate zilele.

Despre iubire
- Dacă iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă nu-l iubeşti, nici calităţile lui nu contează pentru tine.

- Este secetă de iubire în lumea întreagă, este secetă de iubire în viaţa noastră personală, este secetă de iubire în viaţa noastră de obşte, pentru că n-am ajuns să trecem de patimi. Este multă hărţuială, este multă zdroabă în sufletele noastre, pentru că ne hărţuiesc şi ne zdrobesc patimile.


Sfânta Liturghie
- Acelora care nu merg la biserică eu de fapt le spun ce înseamnă să nu mergi la biserică şi ce înseamnă să mergi la biserică. Şi anume, ce înseamnă să mergi la biserică? Înseamnă să mergi în cerul cel de pe pământ, înseamnă să-i închipuieşti pe Heruvimi, să aduci întreit sfântă cântare lui Dumnezeu, să cânţi împreună cu îngerii „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”, să aduci laudă lui Dumnezeu, să cinsteşti pe Maica Domnului, să cinsteşti pe sfinţi, înseamnă să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care e mai veşnic decât cerul şi pământul, înseamnă să primeşti binecuvântări de la sfintele slujbe prin mijlocire preoţească de la Însuşi Domnul Hristos. Şi la urmă zic: uite, toate acestea tu nu le primeşti, tu nu le ai, pentru că nu mergi la biserică, toate acestea le ocoleşti. Omul nu are conştiinţa că de fapt toate lucrurile acestea se întâmplă, ci zice că nu s-a dus la biserică şi atâta tot.

- Să ştiţi că eu pe aceia care nu merg la biserică nici nu-i socotesc oameni credincioşi. La păgâni îi număr! Cum poţi să zici că eşti om credincios dacă nu mergi la biserică, unde-i cerul cel de pe pământ? Că biserica-i cerul cel de pe pământ. Cum să zici că eşti om credincios dacă nu te duci în „Împărăţia lui Dumnezeu”? Pentru că Sfânta Liturghie este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Cum poţi să zici că eşti credincios dacă nu-i închipui pe Heruvimi cântând întreit sfântă cântare în biserică? Cum poţi să zici că eşti credincios dacă nu zici împreună cu îngerii: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot?

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 - noiembrie 2011