Pagini

joi, 20 octombrie 2011

Pe cărări de bucurie, la Sfântul Ioan Rusul



Pe cărări de bucurie, astăzi vreau să vă iau în călătorie la un Sfânt minunat şi tare drag mie, Sfântul Ioan Rusul. Însă nu pot purcede la drum înainte de a vă spune povestea întâlnirii mele cu sfântul, pentru a putea gusta mai bine din emoţia călătoriei şi pentru a vă încredinţa mai mult că sfinţii sunt vii şi lucrători ai binelui şi mântuirii noastre.

Mângâiere în suferinţă şi tămăduire în boală
Pe Sfântul Ioan Rusul l-am întâlnit într-o primăvară, cu mai bine de 12 ani înainte. Cineva drag mie suferea din pricina unei boli crunte şi ajunsese să fie internat în spital, fără speranţă de vindecare. Hemoragiile produse de boală erau tot mai frecvente şi mai însemnate şi viaţa îi era ameninţată la fiecare episod de sângerare. Medicii se arătau sceptici şi fără nicio putere pentru a face ceva spre ameliorarea bolii. Nici un tratament aplicat nu dăduse roade şi o operaţie era ceva aproape imposibil de realizat.
Ne-a rămas doar rugăciunea aproape disperată către Dumnezeu, iar Preabunul n-a întârziat să trimită ajutorul Său... O prietenă tocmai aflase un sfânt „nou” – Sfântul Ioan Rusul. Dintr-o broşură mică i-am citit viaţa, pătimirile, adormirea şi câteva mărturii de tămăduiri făcute în cazuri grave de boală. Am citit în cartea aceea mărturia unei vindecări de hemoragie şi am purces la rugăciune fierbinte către Sfântul. Minunea n-a întârziat să apară. Sângerarea s-a oprit ca prin farmec în ziua aceea, după citirea Acatistului închinat Sfântului. N-a mai fost nevoie de transfuziile care îl ţineau în viaţă. Starea de sănătate s-a îmbunătăţit simţitor, vlaga a revenit în trupul stors şi bolnavul a putut părăsi spitalul pe picioarele lui. Iar la puţină vreme de la acea întâmplare, tot Sfântul a mijlocit întâlnirea noastră cu un medic din Cluj, care s-a încumetat la o operaţie complicată şi riscantă, dar care era singura şansă ca omul nostru drag să trăiască.

Mărgăritar de mare preţ al credinţei dreptmăritoare
Născut în pământul Rusiei la sfârşitul anilor 1600, Ioan s-a învrednicit de cinstea ţarului Petru cel Mare şi a fost înrolat în armata sa, în luptele împotriva turcilor. Domnul a îngăduit însă să fie luat prizonier şi-apoi vândut unui agă turc la Prokopi, oraş în apropierea Cezareei Palestinei, în Asia Mică. Mulţi dintre cei căzuţi în mâinile turcilor, după bătăi şi schingiuri, şi-au lepădat credinţa creştină, însă Sfântul Ioan i-a spus stăpânului turc că mai bine se leapădă de viaţă decât să-şi piardă sufletul mărturisind dumnezeu străin.
A fost scuipat, batjocorit, bătut, chinuit, dar nu s-a lepădat de Hristos. A fost umilit fără măsură, fiind obligat să locuiască în grajd, dimpreună cu dobitoacele de care îngrijea, dar inima lui era bucuroasă pentru că s-a putut face părtaş vieţuirii în staul, asemeni Mântuitorului Care a primit să vină în lume într-o iesle sărăcăcioasă.
Ziua şi-o petrecea în ascultare mâncând puţin, de multe ori doar puţină pâine şi apă, iar noaptea se ruga fierbinte Dumnezeului viu, petrecând ceasuri în şir în îngenunchieri, dormind puţin, pe podeaua rece, acoperită doar cu o pânză. Uneori, noaptea, mergea pe ascuns la o bisericuţă a Sfântului Gheorghe ce se afla în apropiere, unde făcea priveghere în pridvor.
Multele lui rugăciuni şi o minune pe care o făcuse cu stăpânul său turc au îmblânzit inima acestuia, care nu l-a mai asuprit, ci i-a dat o cămăruţă mică, lângă grajd, unde să-şi odihnească trupul. Îmbolnăvindu-se în urma lipsurilor şi a chinurilor suferite şi aflând mai înainte de la Domnul vremea trecerii sale din viaţă, Ioan Mărturisitorul a trimis după preotul din bisericuţa Sfântului Gheorghe, pentru a se împărtăşi cu Preacuratele Taine, aşa cum de multe ori, în taină, în bisericuţă, le primise. Acesta le-a ascuns într-un măr scobit, de frica musulmanilor, şi aşa le-a adus la Ioan, care, după ce a primit Trupul şi Sângele Domnului, îndată s-a săvârşit, la data de 27 mai a anului 1730.
Cu învoirea turcilor, trupul său trudit a fost luat şi înmormântat cu evlavie. La trei ani de la adormirea sa, Sfântul Ioan s-a arătat în vis bătrânului său preot şi i-a spus că trupul său a rămas întreg, neputrezit şi se cerea scos din pământ şi cunoscut ca semn al harului şi a binecuvântării lui Dumnezeu. Trupul sfântului a fost dezgropat şi o mireasmă nemaiîntâlnită a umplut aerul. Cu cutremur, credincioşii au ridicat sfintele moaşte şi le-au dus în bisericuţa în care obişnuia să privegheze Sfântul.
Aici a locuit Sfântul, dăruind bucurie şi săvârşind minuni tuturor ce se rugau lui, până în anul 1924 când, în urma conflictului greco-turc, Asia Mică a întrat sub stăpânire musulmană. Grecii au fost nevoiţi să părăsească regiunea şi au luat cu ei şi pe Sfântul Ioan, ca pe cel mai de preţ odor şi dar avut. L-au aşezat mai apoi în Noul Prokopi, oraş pe care l-au denumit aşa după cel din care venise Sfântul şi care a devenit în scurt timp comoara spirituala e insulei Evia, loc de pelerinaj nu numai pentru greci, ci şi pentru întreaga creştinătate ortodoxă


Cu bucurie spre Sfântul Ioan Rusul
Într-o zi de vară cu cer senin şi adieri mângâietoare de vânt, a rânduit Domnul să pornesc la drum spre pământul binecuvântat în care sunt aşezate sfintele moaşte cele tămăduitoare şi izvorâtoare de binefaceri ale Sfântului Ioan.
Deşi nerăbdarea de a ajunge şi a mă închina sfântului era mare, drumul de la Halkida (capitala insulei Evia) la Prokopi mi s-a părut scurt. O parte bună de drum trecea prin pădure, aşa că fierbinţeala zilei a fost mult răcorită de copacii falnici şi umbroşi, de un verde vesel în ciuda căldurii şi lipsei ploii.
Am pătruns pe străduţele înguste ale oraşului. O mulţime de oameni pe străzi, un oraş viu, plin de forfotă. Din spatele tarabelor întinse, vânzătorii de suveniruri, amabili, te îndeamnă să te opreşti şi la ei. Gospodinele şi-au scos la vânzare delicatesele şi dulceţurile, se simte în aer aroma lor suavă.
Pe măsură de ne apropiem de biserica Sfântului, numărul oamenilor şi a maşinilor de tot felul creşte. Abia găsim loc de parcare şi ne îndreptăm, cu emoţie, spre Sfântul nostru drag. Din primele ore ale dimineţii şi până seara târziu, şiruri de pelerini neobosiţi se perindă în biserica din Prokopi. Semeaţă, ne-a primit şi pe noi, cei veniţi cu dor de departe.

Am intrat cu inima bătând să-mi spargă pieptul, cu ochii umezi de recunoştinţă, neputând rosti altceva decât „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale...”. N-am avut îndrăzneala a gândi că vreodată îmi voi putea îmbrăţişa altfel decât în rugăciune, cu ochii minţii, Sfântul drag.
Am păşit bucuroasă până în faţa catapetesmei, albă de strălucire şi lumină, şi am mulţumit fierbinte Domnului că am ajuns până acolo. Pelerinii aşezaţi într-un şir lung, căruia nu-i vedeam capătul, aşteptau tăcuţi şi rugători momentul închinării. M-am alăturat lor, plină de nerăbdare şi bucurie.

Racla de argint cu capac de sticlă lasă privirii bucuria de a vedea o parte din slava lui Dumnezeu în chipul Sfântului, în trupul lui întreg, nestricat de vreme şi de neputinţe omeneşti. O mireasmă dulce învăluie locul. Culoarea negricioasă a sfintelor moaşte aminteşte că Sfântul Ioan a fost aruncat în foc de turcii prădători ai lui Osman-Paşa, însă trupul sfânt, adormit de mai bine de 100 de ani, nu s-a lăsat batjocorit de necredincioşi ci a prins a se zvârcoli, punându-i pe fugă. După ce s-a potolit văpaia, credincioşii au găsit sub cărbunii încinşi trupul Sfântului la fel de mlădios şi înmiresmat ca înainte, doar culoarea i-a fost schimbată, rămânând aşa până astăzi , amintire a minunii petrecute atunci.

La căpătâiul Sfântului se găsesc o mulţime de obiecte şi podoabe care au fost aduse de-a lungul timpului de credincioşii ajutaţi de Sfânt, ca ofrandă şi mulţumire, ca mărturie grăitoare despre puterea dată de Dumnezeu sfinţilor Săi. Pe genunchi sau în picioare, oamenii zăbovesc lângă raclă într-o rugăciune scurtă, pentru a nu prelungi mult aşteptarea celor care vin, nerăbdători, din urmă.
În curtea bisericii, într-o troiţă mică, un vas mare de argint închipuie o candelă ce arde neostoit, ca un dor nestins, în faţa icoanei Sfântului. Lângă candelă, pe o masă, sunt aşezate o tichie şi un brâu – lucruri care au fost aşezate în racla Sfântului şi cu care se pot încinge acum toţi cei ce intră acolo. Şi oh, câte lacrimi am văzut acolo şi câtă rugăciune!
Din candela mare, care are înspre bază două robinete, oamenii primesc untdelemnul tămăduitor – dăruire de mare preţ pe care sfântul o face tuturor.

Am petrecut cu Sfântul Ioan Mărturisitorul una dintre cele mai frumoase duminici din câte am trăit. Nu cred că este pelerin care să treacă pragul casei sale şi să nu-i simtă dragostea şi mângâierea. Nu este rugăciune care să fie rostită din suflet şi să nu fie ascultată. Nu este dor care să nu fie stâmpărat şi alinat. Fie ca mereu, cu rugăciunile sale, Sfântul Ioan să ne fie tămăduitor şi izbăvitor de ispite şi dureri în această viaţă vremelnică şi mărturisitor şi mijlocitor înaintea scaunului Judecăţii dumnezeieşti.
Mariana Popa, Sibiu

„Cum voi lăuda eu, nevrednicul, luptele tale, Sfinte Părinte? Şi cum voi spune marea lacrimilor tale? Căci tu, strălucind încă din viaţă, te-ai aşezat în cortul îngerilor, ţi-ai ucis, preaînţelepte, patimile prin înfrânare, iar trupul l-ai robit şi l-ai supus duhului, ruşinându-l pe stăpânul întunericului. De aceea şi acum, stând lângă tronul Stăpânului, o, Ioane, mijloceşti pentru cei care cu credinţă te cinstesc pe tine.”
(Fragment din slujba Sfântului Ioan Rusul, Noul Mărturisitor)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 57 – octombrie 2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu