Învierea şi prăjiturile

S-a făcut un experiment cu copii de trei-patru anişori; li s-au adus nişte prăjiturele şi li s-a dat următorul instructaj: “Aveţi două posibilităţii: fie aşteptaţi o jumătate de oră şi apoi puteţi să mâncaţi două prăjituri, fie, dacă nu puteţi răbda, mâncaţi una pe loc”. Cum era de aşteptat, copiii s-au împărţit în două categorii: cei care s-au mulţumit cu plăcerea momentului şi cei care au preferat să plătească preţul aşteptării şi să se bucure apoi mai mult.

Ghicitul ştiinţific în prăjiturele
Experimentul însă a mers mai departe. Acei copii au devenit puberi, adolescenţi, adulţi, şi viaţa lor a fost monitorizată de-a lungul acestor etape în funcţie de premisele experimentului. Asfel s-a constatat că acei copii de odinioară care au reuşit să-şi amâne plăcerea au devenit adulţi responsabili şi perseverenţi şi au dat dovadă de o mai bună rezistenţă la evenimentele stresante ale vieţii. Pe când ceilalţi vedeau adesea doar partea goală a paharului.
De aici putem trage câteva concluzii:

• 1) Controlul voluntar al trupului şi dorinţelor lui poate fi observat (şi educat) din fragedă pruncie;
• 2) De această educaţie precoce sau de “cei şapte ani de-acasă” depinde, în mare măsură, desfaşurarea generală a vieţii;
• 3) Optimismul/pesimismul vieţii ţin de tăria/slăbiciunea voinţei.

Extrapolând ideile de mai sus am mai putea încă infera:

• a) Viitorii adulţi care au riscat împotriva curentului pragmatic quasi-generalizat şi care au reuşit să depăşească limitele umbroase ale principiului după care nu-i bine să dai pasărea din mână pe cea de pe gard, au fost şi persoane a căror prezenţă a fost mai odihnitoare petru ceilalţi oameni; relaţiile lor cu ceilalţi au fost de mai bună calitate morală şi umană;
• b) În egală măsură, mai puţină ură, mânie, invidie… au redus considerabil riscurile pentru boli cardio-vasculare şi respiratorii sau ale aparatului gastro-intestinal; medicina psiho-somatică tinde să câştige tot mai mult teren pe fondul abordării integrative a funcţionării complexului persoanei umane;
• c) Aceşti oameni s-au putut feri mult mai uşor de ispitele desfrânărilor de tot soiul, iar dacă, de pildă, ţigara sau băutura au pus cumva stăpânire pe ei, au reuşit să se dezlege mai repede din obezile lor;
• d) Au devenit părinţi mai fericiţi şi au avut copii mai sănătoşi din toate punctele de vedere;

Antrenamente pentru muşchiul voinţei
Pe lângă acestea, mai putem extrage şi câteva lucruri folositoare pentru desăvârşirea personală:

• A) Cine nu ascultă la tinereţe de preot să postească, va asculta mai încolo de medic; numai că ceea ce diferenţiază cele două ascultări este tocmai caracterul voluntar al asumării postului, care este cu totul şi cu totul altceva decât asumarea “scârţâită” a regimului sau dietei medicale; Părintele Steinhardt zicea: “Opusul păcatului nu e virtutea, ci libertatea personală”; tulburător de frumos, nu-i aşa?
• B) Aşa cum exerciţiile fizice călesc trupul, tot astfel şi asceza postului (în greacă “aschesis” înseamnă “exerciţiu”) întăreşte muşchiul voinţei;
• C) Şi ca un corolar al tuturor concluziilor de până acum, facem referire la Înviere, această “Prăjitură a prăjiturilor”, pe care cei care reuşesc să n-o înlocuiască cu frumuseţe şi cosmetice, cu averi şi haine frumoase, într-un cuvânt, cu tot ceea ce ţine de tentaţiile pământeşti ale fetei morgana, o vor aştepta întru răbdare cu “candelele” umplute până sus.

Singura tărie
Acesta este sensul suprem al vieţii şi persoanei creştine şi din perspectiva acestui sens personal toate pălesc sau, dacă nu o fac, măcar îşi reduc din intensitate. Astfel, chiar dacă nu putem accepta să trăim fără maşină, mobil sau averi, să le dăm acestora locul care li se cuvine într-adevăr în viaţa noastră. Excesul nu e bun atâta vreme cât n-are un sens care să-i dea consistenţa organizării în vederea unui ideal. Iar pentru cei care acest ideal nu există sau este înlocuit cu tot felul de surogate de mâna a doua, putem susţine odată cu William Blake că, mai devreme sau mai târziu, “calea excesului duce la palatul înţelepciunii”. Dar de multe ori la înţelepciunea disperată a lui “prea târziu” sau a lui “aproape prea târziu”.
Reflexia acestor lucruri se face fie la nivel planetar, prin tot felul de festivităţi şi zile închinate mediului şi identificării metodelor de conservare a resurselor agresiv folosite ale terrei, şi, la nivel personal, prin stresul problemelor zilnice familial-comunitare şi personal-profesionale, la care se adaugă, sub toate aspectele, şi influenţa mondializarii. Nu putem să nu amintim că încă acum aproape 1.800 de ani Sfântul Ciprian al Cartaginei motiva ciuma ce decima la vremea respectivă continentul african cu îmbătrânirea universului şi a naturii, a căror degringoladă degenerescentă este de neoprit. Pentru toate acestea nu există leac pământesc. Poziţia socială, averile, diplomele, banii sau ofertele des-frânării legalizate sau în curs de legalizare ale post-modernismului nu sunt altceva decât guri de aer dintr-un cocktail atmosferic plin de miasme. Şi cu toate astea nu ne dăm seama că doar supravieţuim. Preferăm prăjiturica momentului omiţând că poate copiilor le vor strepezii dinţii. Există totuşi un panaceu pe care-l arătăm prin vorbele lui Coşbuc: “Dar ştiu un lucru mai presus/De toate câte ţi le-am spus:/Credinţa-n zilele de-apoi/ E singura tărie-n noi.”
Închei cu o amintire de acum câţiva ani, când, aflat împreună cu mai mulţi credincioşi din parohie la Mănăstirea Sâmbăta de Sus de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, am ascultat cuvântul Părintelui Teofil, deopotrivă inedit şi penetrant: “Cel ce crede în Înviere, n-are cum să facă boli pe bază de stres”. Pentru că fiii Învierii lucrează întru înţelepciunea răbdării făcând slalom printe ofertele/obstacole ale vieţii, abia atingându-le sau abia lăsându-se atinşi de ele, ţinând permanent capul ridicat şi privind în sus la ţintă.

Pr. Ciprian Bîlbă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 54 - iulie 2011