Celula, maşinăria vieţii

,,Te voi lăuda că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte” Ps.138,14

O carte de anatomie este cel mai frumos imn ce i s-a dat omului să-l cânte în cinstea Creatorului. „Ce poate fi oare mai sfânt, spune Sf. Nicolae Cabasila, decât acest trup, de care Hristos S-a legat mai strâns chiar decât în orice unire trupească? De aceea, dacă ne vom da seama cu respect de minunata strălucire a trupului şi o vom avea pururi vie în faţa ochilor, vom ajunge să cinstim trupul şi să ni-l păstrăm cu vrednicie şi evlavie”.


O alcătuire minunată

Corpul uman se găseşte, pe scara mărimilor, la jumătatea drumului dintre atom şi stea. Mărimea sau micimea noastră spaţială, spunea Alexis Carrel, nu are nici o importanţă. Căci ceea ce e specific în noi înşine nu are dimensiuni fizice.
Părinţii creştini n-au încetat să aducă laudă lui Dumnezeu pentru alcătuirea minunată a trupului. Ei se minunau în faţa făpturii pentru mulţimea mădularelor lucrătoare în linişte, pentru frumuseţea feţei, pentru starea verticală şi altele.
Cunoaşterea alcătuirii şi funcţiilor organismului este un proces lung, istoric. În antichitate, medicii egipteni aveau unele date asupra alcătuirii corpului omenesc datorită experienţei căpătate în practica îmbălsămării. Textele unor papirusuri arată că existenţa vertebrelor, tendoanelor, muşchilor, nervilor, organelor toracice şi abdominale, creierului, meningelor şi lichidului cefalorahidian era cunoscută încă cu 1.500 de ani înainte de Hristos.
Aceste cunoştinţe le aveau şi vechii evrei, aşa se explică poate şi exuberanţa cu care proorocul David îl laudă pe Creatorul său: ,,Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului”(Ps.138,13-15).

Pionierii evoluţionismului se bazau pe simplitatea celulei

Cu timpul, anatomiştii au luat în vârful bisturiului fiecare colţ al trupului omenesc. Metoda principală de cunoaştere a anatomiei omului a fost şi a rămas disecţia. Dar studiul cu ochiul liber al corpului omenesc trebuia depăşit, deoarece elementele anatomice de bază, atât la om, cât şi la celelalte vieţuitoare, animale şi vegetale, sunt celule care, în cea mai mare parte, sunt invizibile cu ochiul liber. Primele structuri celulare au fost văzute abia după descoperirea microscopului, în secolul al XVII-lea. Prima structură celulară a fost pusă în evidenţă la plante în 1665, de R. Hooke, fizician englez.
Ernst Haeckel considera că celula umană, care putea fi văzută ca o pată neagră la microscopul acelor vremuri (sec. XIX), ar avea o structură foarte simplă. Într-unul din articolele sale, el se referea la celulă ca fiind „o simplă bucăţică de combinaţii albuminoase ale carbonului”. Teoria evoluţiei s-a bazat pe presupuneri asemănătoare acesteia. Pionierii teoriei evoluţiei, precum Haeckel, Darwin şi Huxley, credeau că viaţa are o formă foarte simplă şi că această formă simplă putea apare uşor de la sine, ca rezultat al hazardului.
Dar ei s-au înşelat. Într-un secol şi jumătate ce a trecut de la Darwin încoace, ştiinţa şi tehnologia au făcut salturi uriaşe. Oamenii de ştiinţă au descoperit structura celulei şi au observat cu surprindere că nu este simplă deloc, cum se credea înainte. S-a descoperit că celula are un sistem atât de complex, încât era de neimaginat în vremea lui Darwin.



O structură extraordinară

Un renumit biolog molecular, Michael Denton, face următoarea analogie pentru a descrie ce fel de structura are celula: „Pentru a înţelege realitatea vieţii aşa cum a fost ea înfăţişată de către biologia moleculară, ar trebui să mărim o celulă de o mie de milioane de ori, până când ar ajunge să aibă un diametru de 20 km şi să semene cu o imensă navă spaţială, ca să acopere un oraş ca Londra sau New York. Ceea ce am vedea atunci ar fi un obiect de o complexitate incomparabilă şi design adaptiv, ne-am trezi intr-o lume a tehnologiei de vârf şi a unei complexităţi uluitoare". Să încercăm puţin să dăm viaţă analogiei navei spaţiale a prof. Denton şi să observam îndeaproape complexitatea celulei.
Călătoria noastră începe cu nişte hormoni (substanţe care sunt transportate de sânge), care îşi caută pentru sine o celulă adecvată. Când hormonii se apropie de celulă, mai întâi caută o poartă care le-ar permite să intre. Uşile celulei sunt selective în modul lor de operare. Fiecare moleculă care se opreşte în dreptul uşii e verificată de aceasta, pentru a vedea dacă e benefică pentru celulă sau nu. Uşile se deschid numai pentru moleculele utile. Dacă un element nociv, precum un virus, încearcă să intre, situaţia se schimbă. Uşa celulei analizează materialul, află că e dăunător şi îl respinge.
Când pătrundem în celulă, descoperim o uimitoare tehnologie şi complexitate. Când hormonii trec de uşă sunt trecuţi imediat sub controlul unor proteine speciale, care îndeplinesc funcţiile celulei. Aceste molecule sunt numite enzime. Dacă e necesar, enzimele pun imediat noii hormoni în folosinţă; dacă nu e nevoie de ei în acel moment, sunt plasaţi într-un compartiment de depozitare al celulei, care se numeşte aparatul Golgi.
Unele molecule, precum insulina – care poarta molecule de zahăr – sunt prea mari pentru a putea trece prin uşile celulei. Celula are un sistem special proiectat pentru astfel de molecule mari, care sunt foarte folositoare. Odată intrată înăuntru, enzimele-transportor preiau cu grijă moleculele de zahăr de pe insulină. Enzimele transportă aceste molecule de zahăr către mitocondrii, care reprezintă generatoarele de energie ale celulei. Datoria mitocondriilor este de a „sparge” moleculele primite, care conţin energie, şi de a le procesa astfel încât să poată fi folosite de celulă. Produse în urma unor reacţii complexe ce au loc în mitocondrii, pachetele de energie (ATP) sunt transferate compartimentelor vecine din celulă, prin nişte canale speciale denumite reticulum endoplasmatic care servesc transportului intracelular.
Nucleul, care seamănă cu un imens centru de prelucrare informaţională, este „creierul” complexului sistem al celulei. Înăuntrul nucleului găsim cromozomii, fiecare dintre ei fiind o imensă bază de date. Cromozomii sunt alcătuiţi din lanţuri împletite de ADN. Planurile detaliate ale tuturor sistemelor din celulă sunt codificate în aceste lanţuri de ADN. Un lanţ de ADN are o structură elicoidală, formată cu ajutorul a 4 molecule diferite. Aceste 4 molecule sunt de fapt un alfabet cu patru litere. Graţie acestui alfabet, o mare cantitate de informaţie, care ar umple sute de volume ale unei enciclopedii, este codată într-o moleculă de ADN. Acest sistem de codificare include planurile detaliate de producţie a mii de enzime şi de proteine diferite, folosite în procesele celulare. Producerea propriu-zisă a proteinelor are loc în altă parte a celulei. Această structura, care s-ar putea numi şi fabrica celulei, este ribozomul. Proiectele tuturor moleculelor organice, care vor fi structurate în celulă, sunt înscrise până la cele mai mici detalii în macromolecula de ADN.


Toate aceste extraordinare procese au loc nu undeva departe, ci chiar în propriul nostru trup. Procesele pe care le-am simplificat aici sunt de fapt mult mai complicate şi sunt repetate în continuu în fiecare din cele o sută de trilioane de celule ale trupului nostru.
Celula, care în trecut a fost considerată de către cei ce-au formulat teoria evoluţiei „o bucăţică de combinaţii albuminoase ale carbonului”, are în fapt o structură extraordinară. Acest sistem magnific cu siguranţă n-ar fi putut apărea prin hazard, aşa cum susţine teoria evoluţiei. Când toate aceste detalii ale biologiei celulei au fost descoperite şi înţelese, teoria evoluţiei a suferit o mare lovitură. Astăzi, mulţi dintre cei mai distinşi oameni de ştiinţă ai lumii recunosc că viaţa întruchipată în celula vie nu poate fi produsul întâmplării.

Mărturii ale oamenilor de ştiinţă

„Puse alături de nivelul de ingeniozitate şi complexitate descoperit în maşinile moleculare ale vieţii, chiar şi cele mai avansate tehnologii ale noastre din sec. XX par rudimentare” spunea biologul molecular Dr. Michael Denton. Iar faimosul luptător pentru darwinism şi ateism, Prof. Richard Dawkins, afirma: „Am văzut că lucrurile vii sunt prea improbabile şi prea frumos “designate” ca să îşi înceapă existenţa din întâmplare”.
„O, Tată al Luminii, exclama astronomul Kepler, Tu, ce prin lumina firii aprinzi la noi aspiraţia după lumina Graţiei Tale, pentru ca să ne duci la lumina măririi, iată cum îţi mulţumesc eu Ţie, Făcătorul şi Stăpânul meu, că Tu m-ai desfătat prin creaţiunea Ta, căci mult m-a fermecat opera mâinilor Tale”. Chimistul R. Boile spune: „Adevăratul cercetător al naturii nicăieri nu poate pătrunde în cunoaşterea tainelor creaţiunii fără a vedea degetul lui Dumnezeu”; iar Francis Bacon afirmă categoric: „Ştiinţa multă apropie pe om de Dumnezeu, iar ştiinţa puţină îl îndepărtează”.
În acest sens savantul român Nicolae C. Paulescu spunea: „Sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului, spunea, ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific.” şi „Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme: Ştiu că Dumnezeu este.”

Pr. Alexandru Stanciu

Există Dumnezeu

Constantin Ioanid

Nu, nu suntem un vis, o întâmplare,
un lut de sine însuşi frământat.
Ci ne-a zidit o Forţă creatoare,
o-nţelepciune fără de hotare.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
gonite de un bici ne'nduplecat.
Ci noi avem un duh şi-o libertate
Şi-o inimă ce pentru ceruri bate.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

N-ar fi simţit în veci de veci ţărâna
Surâsul unui crin imaculat,
de n-ar fi-ntins Atotstăpânul mâna
să umple-n noi de simţământ fântâna.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Avem cu noi Scriptura ca dovadă,
avem minuni şi semne ne'ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu să-L vadă
să stea în faţa Lui pe baricadă!
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu-i calea noastră veşnic însorită,
nu-i viaţa totdeauna un palat.
Dar o trăim, căci merită trăită,
când, peste lumea asta mărginită,
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevăr S-a revelat.
Iisus e-n noi, lumină şi iubire.
Iar moartea e un zbor spre nemurire.
Există Dumnezeu! Ce minunat!

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 51 - aprilie 2011