Familia tradiţională în prag de colaps

Statisticile arată câtă suferinţă umană se perpetuează din cauza crizei acutizate în viaţa familiei contemporane, mai ales atunci când ignorăm sacralitatea în care a aşezat Dumnezeu această instituţie vitală în existenţă. Decăderea din starea de har şi din ascultarea de Dumnezeu, prin ignorarea poruncilor divine şi implicit a celor bisericeşti, se soldează cu o secularizare galopantă şi cu o degradare îngrijorătoare a raporturilor dintre soţi, dintre părinţi şi copii şi dintre familie şi societate.

Taina iubirii - Taină a Bisericii

Când bărbatul şi femeia se unesc întru căsătorie, spunea Sf. Ioan Gură de Aur, ei nu alcătuiesc o imagine a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu Însuşi. Harul, care este prezenţa lui Dumnezeu în această pereche, este cel de-al treilea participant care dăruieşte bucuria şi pacea, desăvârşind astfel o treime: Adam, Eva, Dumnezeu.
Numai Harul Domnului împreună cu voinţa soţilor este în măsură să îndeplinească iubirea desăvârşită. În Cana Galileii, Hristos a redat căsătoriei frumuseţea şi lumina sa dintâi. Acest început al minunilor, nu întâmplător săvârşit la o nuntă, sugerează primordialitatea tainei iubirii, pe care Mântuitorul Hristos o preface în Taină a Bisericii.
Taina căsătoriei este un dar anume, pe care Dumnezeu îl face umanităţii pentru a frânge întoarcerea spre sine (egoismul) şi izolarea omului depărtat de Dumnezeu, o chemare de a merge în prezenţa Lui, în timpul zilelor vieţii pământeşti, asemenea primei perechi din Paradis.
Ispitele secularizării

Suntem contemporani cu cele mai mari realizări tehnologice, dar şi cu cele mai reuşite strategii de manipulare a maselor; suntem contemporani cu mistificatori de tot felul, cu farisei care au o faţă nouă, cu profeţi falşi, cu vraci şi falşi vindecători, care toţi au pretenţia că deţin adevărul şi se declară surse infailibile ale cunoaşterii.
Oamenii aleargă spre propria lor pierzare, momiţi de patimile şi poftele care le răscolesc întreaga fiinţă, înşelaţi chiar de către aceia în care îşi pun nădejdea şi înşelându-se pe ei înşişi în încercarea disperată de a găsi împlinirea şi fericirea pe plan familial, social, cultural, economic, financiar şi religios.
Este mai mult decât evident faptul că oamenii se închină la ştiinţă şi tehnică, la paranormal, la sexualitate, la umanism şi promovează o atitudine anticreştină în paralel cu promovarea misticii orientale, bazând întregul proces de învăţământ pe doctrine umanist-liberale şi valori necreştine.
Se promovează acceptarea şi se recomandă adoptarea vieţii sexuale libertine, a homosexualităţii şi a perversiunilor sexuale, a concubinajului, avortului, eutanasiei, clonării, a violenţei mascate faţă de cei bolnavi şi handicapaţi şi faţă de minorităţi.
În aşa-zisa democraţie, mereu mai secularizată şi inspirată de oameni ca Freud, Nietzsche şi Sartre, sensul vieţii şi bucuria sunt acelea care scad pe măsură ce sporeşte ateismul practic.
Fiecare societate îşi creează propria sa etică, pe care apoi o consideră normativă, însă în cazul societăţii contemporane trebuie să admitem că există un pluralism haotic, caracterizat de dezintegrarea valorilor de referinţă, de declinul moral al culturii, de un spirit hedonist bazat pe ateism. Toţi marii gânditori şi scriitori occidentali denunţă teribila criză de valori a acestei civilizaţii a tehnicii, în care omul este redus la un angrenaj de producţie şi consum, sclav al drogurilor şi al sexualităţii, sclav al corupţiei şi golului spiritual.
Oamenii numesc acum familie atât familiile despărţite, cât şi cuplurile care trăiesc în concubinaj, femeile necăsătorite care au copii sau chiar şi cuplurile de homosexuali sau lesbiene; imaginea clasică a familiei formate din tată, mamă şi copii este socotită perimată.
Întrucât familia tradiţională este în ruine, noile generaţii de tineri sunt handicapate din punct de vedere emoţional, moral şi psihologic, astfel că adulţii care rezultă vor fi iresponsabili, egoişti şi neimplicaţi. Trebuie să recunoaştem că, din păcate, acele instrumente ale societăţii prin care ea acţionează asupra ei însăşi (arta, literatura, legislaţia, mass-media etc.) sunt folosite în mod nepotrivit şi deseori în mod voit împotriva a ceea ce reprezintă pentru părinţii noştri un fundament ferm pentru viaţa de familie şi viaţa socială.

Statistici îngrijorătoare

Studiul UNICEF pe 2009 arată că, din 1000 de femei care nasc în România, 43 sunt minore, fapt ce ne situează pe un nedorit prim loc pe continent; iar potrivit datelor Biroului Naţional de Statistică pentru anul 2009, ponderea copiilor născuţi în afara căsătoriei este de circa 23%.
INFONEWS subliniază că în anul 2007 au fost mai multe divorţuri decât căsătorii în România. An de an, numărul divorţurilor în România are o rată de creştere îngrijorătoare. Astfel, potrivit Institutului Naţional de Statistică, în primele opt luni ale anului 2007 s-au înregistrat 22.500 de divorţuri, ceea ce situează România în mijlocul clasamentului ţărilor Uniunii Europene. (Asta înseamnă 18 familii destrămate la suta de căsătorii.) Datele furnizate de INS reflectă o frecvenţă mai mare a divorţurilor pentru cuplurile cu vârste cuprinse între 30 şi 39 de ani. Familiile care riscă să se destrame mai repede sunt cele care nu au copii sau au doar unul singur. La cuplurile cu 3 copii, riscul unui divorţ a scăzut sub 0,02%.
Acelaşi comunicat al INS mai precizează că la nivel european, una din două căsnicii se termină la tribunal. Astfel, conform Eurostat, aproape jumătate dintre căsătoriile din Uniunea Europeana sfârşesc în divorţ.

Biserica trebuie să propovăduiască Viaţa
Multe dintre problemele acute ale omenirii îşi găsesc originea în sexualitate, întrucât aceasta este o forţă vitală în existenţa umană.
Aripa liberală a creştinismului, la unison cu oamenii lumeşti, promovează teorii şi învăţături care îi descriu pe oameni ca nişte animale sexuale, ale căror obiceiuri sexuale trebuie acceptate ca ceva dat, fără pretenţia de a le cenzura. Aripa conservatoare a creştinismului încă nu a ridicat interdicţia de tabu de pe problematica sexuală şi, de aceea, Biserica trebuie să aibă puterea practică de a ajuta viaţa membrilor ei şi implicit viaţa membrilor societăţii în care fiinţează. Se aud strigăte după ajutor, lumea moare şi Biserica nu poate sta cu mâinile încrucişate, ea trebuie să propovăduiască Viaţa.
Daca vom merge pe acelaşi drum al morţii sufleteşti, vom ajunge să ne familiarizam cu păcatul, dar în aşa fel încât vom considera că promiscuitatea sexuală şi credinţa în Dumnezeu nu se exclud. Aceasta este ispita cea mai grozavă din câte există, şi anume să ajungi să crezi că eşti bun creştin indiferent de viaţa pe care o duci, indiferent de fapte… Vom ajunge la o aşa familiaritate cu răul, cu păcatul, încât ataşamentul faţă de Biserică va fi pur formal.
2011 este declarat de Patriarhia Română ca „Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română” De aceea ne propunem, anul acesta, în cadrul rubricii noastre, să tratăm o serie de probleme cu care se confruntă familia de astăzi. Credem că o abordare clară, sinceră şi bine intenţionată a sexualităţii, dintr-un punct de vedere creştin, va reuşi să spargă gheaţa şi să rezolve problemele generate de aspectele ei particulare.
Numai atunci când vom învăţa să nu ne prefacem că nu avem probleme, când vom învăţa să ne confruntam în mod edificator cu realitatea, vom avea puterea de a trăi creştineşte şi îi vom putea ajuta şi pe aceia pentru care suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu.

Pr. Alexandru Stanciu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 48 - ianuarie 2011