În căutarea prietenilor lui Dumnezeu

O, viaţă lumească înşelătoare, cum ne faci să credem că păcatul e virtute şi virtutea e de lepădat. Scula-mă-voi din păcat şi voi căuta mântuirea, chiar dacă voi pierde belşugul tău, dulceaţa ta otrăvitoare şi halucinantă, mai puternică decât drogul. Voi pleca către Tatăl ca să-i mărturisesc: ,,Doamne am greşit la cer şi înaintea Ta. Te rog, iartă-mă!”. Primeşte-mă, Doamne, întăreşte-mă să fiu pelerin pe calea întoarcerii acasă în sânul Tău cel primitor, să fiu lângă inima Ta, care odată cu bătăile ei să mă înveţe să respir din nou… să trăiesc din nou, să trăiesc în Duh şi în adevăr.




Pelerini pe urmele sfinţeniei. Gândul pelerinajului se întăreşte în mintea mea şi încep să chem pe cei care vor să mi se alăture. Ne adunăm, ne întărim unul pe celălalt. Ne recunoaştem ca fii ai aceluiaşi Tată şi ne mărturisim reciproc că ne-am risipit averea duhovnicească ce ne-a fost încredinţată. Plecarea în pelerinaj înseamnă pentru noi în primul rând căutarea prietenilor lui Dumnezeu. Cei care, deşi încercaţi în lupta cea aprigă cu ispitele, îmbrăcaţi fiind cu armurile cele duhovniceşti ale puterii lui Dumnezeu şi încinşi cu arma Duhului, nu au pregetat să-şi piardă viaţa cea lumească pentru cel mai iubit prieten: Hristos. Descoperă-ne, Preadulcele meu Iisus, pe cei care au ajuns să fie prieteni ai tăi, pe cei care au renunţat la viaţa acesta ca să o afle pe cea veşnică, alături de tine.

Şinca Nouă şi Sfântul Nectarie. Plecăm din judeţul Brăila pentru a-l descoperi pe cel care ne cheamă, ne aşteaptă să-l cunoaştem: ieromonahul Arsenie Boca – sfântul Ardealului, aşa cum este cunoscut. Ne îmbogăţim cu sfaturi şi trăiri de la mănăstirile de călugări şi maici pe care le întâlnim pe cale, dar inima vibrează la gândul că ne apropiem de prima oprire de suflet: mănăstirea Şinca Nouă. Toţi, cei sănătoşi trupeşte dar cu sufletul în suferinţă şi cei cu trupul schilodit de boli şi cu credinţa vie în suflet, toţi aşteptăm cu emoţie întâlnirea cu sfântul nostru cel drag, Nectarie Taumaturgul.
Ajungem, în sfârşit, la bisericuţa de lemn din sat, de unde se înalţă rugăciunile obştii până când paraclisul mănăstiresc va fi gata. Suntem întâmpinaţi de răbdătorul părinte stareţ Matei, care face ca ceata noastră de migratori duhovniceşti gata să devoreze liniştea oricărei chinovii prin tumultul lumesc al neorânduielii, să se transforme într-o mică turmă de mieluşei care şi-a găsit păstorul. Ne aşezăm fiecare unde simte că-i este locul: în străni, în genunchi sau chiar aşezaţi la picioarele părintelui. Suntem fascinaţi de cuvântul blând, mângâietor, odihnitor, prin care părintele ni-l aduce pe sfântul Nectarie în mintea şi în sufletele noastre. Cu câtă măiestrie ne este întărită credinţa! Am venit aici cu un gând, vom pleca cu un sfânt. Da, un sfânt, pentru că sfântul Nectarie este acum al nostru, în noi, încastrat pe vecie în inima noastră de preacuviosul părinte Matei şi de acatistul pe care cu atâta osârdie l-am citit împreună lângă racla cu sfintele moaşte.
Plecăm, îmbrăţişaţi de părintele, şi în gât avem nodul sufocant şi tremurător pe care ni-l aducem aminte de la despărţirile de părinţi, când ne abţineam bărbăteşte şuvoiul lacrimilor. Cu toţii spunem: să fiţi binecuvântat, părinte, şi să ne reîntâlnim cât mai curând.

Sâmbăta şi Părintele Teofil. Regretul pe care l-am avut când nu am putut intra cu autocarul spre mănăstirea Şinca Veche, pentru că drumeagul printre case nu ne permitea, ni l-am ostoit cu frumuseţea Mănăstirii Berivoi, pentru ca mai apoi să găzduim pentru o noapte la Mănăstirea Sâmbăta. Oboseala unei zile încărcate cu atâtea trăiri şi emoţii a fost îndepărtată însă de dragostea ce i-o purtăm părintelui Teofil, aşa încât la 11 noaptea ne-am îndreptat către mormântul părintelui, pentru cuvenita pomenire şi cinstire. Lavră a Ţării Făgăraşului şi a Ardealului, mănăstirea de la Sâmbăta de Sus ne aduce mai aproape de părintele Arsenie, aşa că după Sfânta Liturghie pornim către Prislop.

Prislopul şi Părintele Arsenie. Tot drumul citim din scrierile părintelui Arsenie, dar mai ales din noile mărturii despre dânsul, pe care sumedenie de oameni le mărturisesc. Ce trăire duhovnicească înaltă, cu ce harisme a fost dăruit părintele, câte minuni săvârşite prin lucrare dumnezeiască! Toate ne fac să călcăm cu evlavie pământul Prislopului, sfinţit de paşii duhovnicului.
Norii se adună neguroşi şi tunetele ne fac să tresărim. Maica din biserică ne spune să ne grăbim la mormânt, pentru că în preziua vizitei noastre a fost o furtună cum nu a mai văzut niciodată de când este în mănăstire şi, după semne, se va repeta. Rugăciunea ne este una: Îngăduie, părinte Arsenie, să ne închinăm sfintei cruci ce străjuieşte mormântul tău! Şi a îngăduit părintele… ne-am închinat, l-am pomenit în slujba parastasului şi norul neguros s-a împrăştiat. Mulţumim, părinte sfinte, pentru minunea făcută pentru noi, nevrednicii…

Ucenici la şcoala Duhului. Ne-am continuat pelerinajul pe la mănăstirile vâlcene şi ne-am bucurat de întâlnirea cu alţi sfinţi prieteni dragi: Sfântul Nicodim, Sfântul Grigorie Decapolitul, Sfânta grabnic ajutătoare Filoteia, primind ajutorul şi binecuvântarea lor.
Ne întoarcem spre casă mai bogaţi, cu gândul că cea mai mare binecuvântare pe care o primim în această viaţă este moştenirea trăirii pe care ne-o lasă sfinţii şi ucenicii lor, prin propriul exemplu. Nu ne rămâne decât să intrăm şi noi ucenici la aceşti oameni ai Duhului, să învăţăm să trăim cu adevărat în voia lui Dumnezeu.

Pr. Nicolae Bărăgan – Grădiştea, jud. Brăila

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 43 - august 2010