De când sunt pe lumea asta, cele care m-au rănit cel mai adânc şi mi-au lăsat cele mai neliniştite răni sufleteşti au fost laşităţile mele... De fapt, dintr-o laşitate de fond, au izvorât toate marile mele păcate: aceea de a mă supune duhului lumii...
Acesta e principalul motiv pentru care scriu, mai ales texte îndreptate spre inimile tinerilor: îmi doresc din toată inima mea, ca ei să nu-mi repete greşelile... Mai ales să nu fie laşi, cum am fost eu, dintr-o fundamentală ignoranţă, ca adolescent...
Şi ca să nu fii laş, înainte de orice, trebuie să desfaci taina fiinţării tale. Înainte de cadoul oricărei aniversări trebuie să desfaci darul pe care ţi l-a făcut Dumnezeu... Abia la aproape 30 de ani L-am întrebat, strigând cu lacrimi, de ce m-a adus în lume... Şi mi-a răspuns, din adâncul propriei mele inimi: un răspuns năucitor, universal şi personal în acelaşi timp, care mi-a zguduit întreaga fiinţă, de parcă, abia atunci, mi-o aşeza în Creaţie, pe adevărata ei temelie... Tot ce vreau să mărturisesc aici însă e că am simţit fără putinţă de tăgadă că Dumnezeu aştepta de 3o de ani această întrebare... Parcă mă dojenea, în adâncul inimii, că nu I-am pus-o mai devreme...
Adică înainte de orice altceva: de şcoală, de prietenie, de instrucţie, de dragoste, de toate faptele care te zidesc... În loc de a-i pune această întrebare Lui, am primit de-a gata răspunsurile lumii... Şi la 25 de ani, pe un pat de spital, la un mm de moarte, am văzut, de aproape, unde mă duce lumea... Şi m-am întors la viaţă... Dar pe altă Cale... Pe singura Care duce cu adevărat la viaţă: HRISTOS... Mare, nespus de mare e mila lui Dumnezeu, iubirea Sa de oameni: cu lacrimile Lui deschide ochii orbilor...
Marea Laşitate creşte odată cu tine... Numai că ea creşte mai mare decât tine, mai puternică... Pentru că hrana ei e mai multă şi mai variată... O hrăneşte întreaga lume, deodată, cu toate ale ei... Aşa că la adolescenţă te trezeşti în pântecele Marii Laşităţi, ca Iona în pântecele balenei...
La toate cumpenele vieţii tale ea e cea care hotărăşte, nu tu... Dar tu eşti cel care acceptă hotărârile ei şi vina îţi rămâne întreagă...
Când m-am îndrăgostit prima oară, nu-mi trebuia nimic, nici sărutări măcar... Resimţeam sentimentul însuşi ca deplin, ca o bucurie de a fi de dimensiuni cosmice... Mă plimbam alături de ea ore întregi fără a mă gândi să o iau de mână... Şi niciodată nu m-am simţit mai intim unit cu o fată ca atunci... Dar Marea Laşitate a hotărât că trebuie să-mi facă educaţie sexuală... Şi am pierdut iubirea în favoarea sexului... Căci legea de granit a Marii Laşităţi promulga: AŞA FAC TOŢI, AŞA SE FACE!
Acelaşi algoritm a urmat în toate întâmplările vieţii mele de adolescent... Şi am ajuns unul din gloata de proporţii mondiale care purta pe suflet uniforma Marii Laşităţi...
De mai bine de un deceniu mă silesc să o dezbrac şi să-mi port cămaşa de la Botez...
Între timp, luptându-mă cu Marea Laşitate am încărunţit... Dar, aşa cum spune dumnezeiescul Apostol Pavel, în vreme ce omul din afară se trece, cel dinlăuntru se înnoieşte tot mai mult... Exact în măsura în care, prin Hristos, biruim Marea Laşitate; din al cărei pântece de balenă ne-au scos mâinile duhovnicului... când, la sfârşitul spovedaniei, ne-au dezlegat de ea...
Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu