Criza. O vorbă extrem de vehiculată. La începutul ei spuneam că e o păcăleală. Sau că nu poate fi chiar aşa. Au început însă şi greutăţile. Pentru unii mai devreme, pentru alţii mai târziu. Au venit apoi disponibilizările. Şomeri, mulţi şomeri. Restrângeri de activităţi, luptă cruntă pentru supravieţuire. Şi ne-am spus că e pe gata, ce se mai poate întâmpla? Ei, iată că se mai poate: reduceri de salarii pentru bugetari şi… scăderea pensiilor!
Ştim cu toţii vinovaţii: lăcomia bogaţilor şi ticăloşia politicienilor. Cei mari trag sforile, cei mici dansează la comandă. Dacă jocul se strică, cei mici plătesc. Unde e dreptatea?
Să ne gândim mai bine… Noi n-om avea nicio vină? Dacă facem ca cei care nici măcar nu ştiu de ce merg la Spovedanie, pentru că „n-am făcut nimic, n-am furat, n-am dat în cap la nimeni…”, sigur nu vom vedea nimic. Vinovaţi sunt ceilalţi!
Dacă vom fi însă sinceri şi vom scruta cu ochi curat viaţa noastră, e foarte posibil să descoperim că suntem fii risipitori care pasc porcii altora… Averea (toate darurile pe care ni le-a dat Domnul) ne-am cheltuit-o. Am avut foarte multe de achiziţionat, că doar trebuie să fim în rând cu lumea. Nu se mai poate trăi fără telefoane mobile (cel puţin unul pe membru de familie, musai schimbat din când în când, că doar tehnologia avansează) şi televizoare (mai multe, că doar cum o să stăm de exemplu în bucătărie fără să ne spele cineva pe creier, sau cum să ne jertfim dorinţa de a vedea ce se mai întâmplă în serialul preferat, atunci când acesta se suprapune cu alte preferinţe ale membrilor familiei?). Electrocasnice trebuie iarăşi să avem. Nu contează că facem pentru ele credite peste credite, ca nişte stăpâni ai lumii siguri că o să trăim până la adânci bătrâneţi, şi cu salarii mari pe deasupra. Trebuie să plătim şi birul stăpânului stomac, un dumnezeu rafinat care e tot mai pretenţios. Nu se satură niciodată, nu ştie să spună nu. Consumă mult şi se goleşte repede.
Am investit în toate aceste averi efemere munca noastră, energia, timpul scurt care ni s-a dat, viaţa noastră… Toate au fost mai importante decât sufletul, pentru că n-am avut dorinţa de a fi mai buni, de a da şi altora din ce am primit noi, de a fi chibzuiţi şi de a învăţa dreapta-socoteală. Nu ne-am dorit să ne apropiem de Creatorul care ne-a dat nouă toate, să Îi mulţumim în fiecare zi pentru ele, să ne cerem iertare de la El şi de la cei cărora le-am făcut rău, cu voie sau fără de voie. Am fost mai ocupaţi să criticăm, să vedem răul pe care îl fac ceilalţi, nebăgând în seamă că nu mai vedem bine din cauza bârnelor din ochii noştri. În loc să slujim Tatălui, care ne-a spus că dacă vom purta grija Împărăţiei lui Dumnezeu le vom primi pe toate celelalte, ne-am tocmit mai bine la stăpâni străini (mândria, lăcomia şi toate celelalte patimi). Şi iată-ne acum goi şi îngrijoraţi, pentru că nu ştim ce va fi.
Să nu uităm însă ceva: nu e niciodată prea târziu, Tatăl e mult milostiv şi iertător! Iar cel ce cunoaşte dragostea Lui, bucuria la care ne cheamă, şi se va încredinţa Lui pe sine şi toată viaţa lui, nu va mai cunoaşte disperarea, neliniştea sau îngrijorarea.
http://adriana-dardindar.blogspot.com/2010/05/criza-fiului-risipitor.html
RăspundețiȘtergere