Hristos a înviat, bucuria mea!

Aşa spunea Sfântul Serafim de Sarov oricărui om pe care-l întâlnea. Mă gândeam într-o zi la lucrul acesta şi m-am cutremurat. Aşa ceva nu poate să fie decât dumnezeiesc! Nu-i aşa? Aduceţi-vă aminte unde aţi auzit ultima dată asemenea cuvinte? La televizor? La serviciu? La politicieni? La cei care se ceartă? La cine, unde şi când? Probabil niciodată. Sau cel mult la biserică, de Paşti. C-aşa merge tot poporul, o dată în an, că de… aşa-i tradiţia.

Apoi veţi zice… De, măi părinte, da’ noi avem timp de asta? Ni se micşorează salariile, ni se taie sporurile, toată lumea minte, nu ştim încotro mergem şi unde vom ajunge, în familie nu mă înţeleg bine, copiii nu mă ascultă, peste tot oamenii se înjură, se ceartă, se duşmănesc, fie că merg pe stradă, stau în tramvai sau navighează pe internet. Mai nou şi cei care se numesc creştini au făcut o modă din a arăta cât de mult se pot apropia de mentalitatea inchizitorilor catolici, desfiinţând prin judecata lor orice persoană, fie ea mirean sau cleric (ierarhii şi preoţii sunt însă mult mai atractivi ca şi ţintă!). Aceştia sunt vânaţi precum vrăjitoarele, prinşi în ghearele demolărilor verbale şi puşi pe rug, cam după criteriul: oricine nu gândeşte cum vrem noi e împotriva noastră, deci eretic.
Înaintea tuturor acestor realităţi, mi-au apărut în faţa ochilor cuvintele Sfântului Serafim de Sarov, care m-au odihnit instantaneu şi m-au întristat în egală măsură. M-au odihnit pentru că în acest sfânt Se odihneşte Cel care a venit să ne odihnească pe toţi. M-au întristat, pentru că oamenii se încăpăţânează cu ferocitate să nu dorească să se lase odihniţi. Este ca şi când am fi fost învăţaţi să nu ne mai lăsăm odihniţi, să aruncăm cu piatra în orice, să facem o artă din a-i judeca pe ceilalţi şi a le arăta defectele, uitând că mizeria pe care o vedem în ceilalţi e doar o reflectare a gheenei din noi înşine.

Astfel, fie că suntem necreştini fie „apărători înflăcăraţi ai Ortodoxiei”, Hristos nu e pe primul loc în preocupările noastre cotidiene. (Şi atunci, vorba Părintelui Teofil, nu e pe nici un loc). Suntem fie prea ocupaţi pentru a mai vorbi cu El, pentru că trebuie să vorbim despre El, „să-L apărăm” (ce iluzie!) şi să-i ucidem pe vrăjmaşi (şi vorba ucide, nu doar fapta), fie ne speriem de El, ca şi cum de fapt ne-ar incomoda în febrilitatea cu care noi ne dorim să obţinem confortul şi bunăstarea gâfâind printre treburile zilnice. De fapt Hristos acesta pare mai degrabă un încurcă-lume. Ce, vine El să ne mărească salariile? Să facă voia noastră, îndeplinindu-ne la comanda rugăciunii cererile, aberante uneori? Dacă ar fi după mintea noastră Dumnezeu ar trebui să fie un tonomat la care să băgăm monede sub formă de rugăciuni poruncitoare, iar Dumnezeu să cânte după cum cerem noi.

Cum de am înnebunit aşa? Acum cântăm Hristos a înviat, îndesăm bisericile, pentru ca mai apoi toată euforia să dispară şi să ne reluăm comportamentele de şacali şi hiene. Nu e asta nebunie curată?

Care e normalitatea în Hristos? Ne-o arată Sfântul Serafim, care a iubit pe oricine după modelul Celui pe Care-L iubea. A odihnit pe oricine, aşa cum şi Hristos a chemat spre odihna întru El: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi iar Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28). Alegerea este doar a noastră. Căutând adesea spre bucuria lui Hristos, vom învăţa să iubim mai mult şi să judecăm…deloc. Şi apropo de judecată, spune o vorbă înţeleaptă: nu judeca pe nimeni până nu ai mers o bucată de drum în pantofii lui. Cum numai Dumnezeu merge cu noi în pantofii noştri, zi de zi şi ceas de ceas, suportându-ne toate mirosurile puturoase, înseamnă că numai El are acest drept. Aşa că… mai bine să ne ocupăm de curăţarea haznalei din noi, iar celor cu care ne intersectăm în viaţă să le spunem: Hristos a înviat, bucuria mea!

Pr. Marius Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 39 - aprilie 2010