Cine suntem noi, creştinii?

Astăzi, mai mult ca niciodată, se simte nevoia ca noi, creştinii, să înţelegem cine suntem şi ce facem pe acest pământ. Noi ştim că ne numim creştini, însă de foarte multe ori felul în care ne comportăm, gândim şi ceea ce facem arată clar că mai degrabă doar numele îl mai purtăm şi că singura diferenţă dintre noi şi cei necredincioşi este faptul că noi ne auto-intitulăm creştini, eventual că mergem (din când în când) la biserică şi… cam atât.




Ce pretindem şi ce suntem, de fapt?

Creştinii sunt oameni obişnuiţi; nu au mai multe daruri sau înzestrări decât ceilalţi. Numele de „creştin” vine însă de la „Hristos”, Cel care oferă puterea de a te deosebi de cei mânaţi de duhul lumii, puterea de a birui răul din suflet. De aceea creştinul ar trebui să aibă ceva în plus faţă de cei care i-au întors spatele lui Hristos: o viaţă curată. Să fie cinstit, bun, corect, să-i iubească pe cei din jurul său, astfel încât oricine ar intra în legătură cu el să ştie că a intrat în vorbă cu urmaşul lui Hristos.
Dumnezeu ne-a zis: "Fiţi sfinţi, precum sunt Eu." Nu sunt vorbe goale. El chiar ne dă puterea de a ne schimba. Vine El şi schimbă răul din noi, doar să-L chemăm şi să-L lăsăm să facă asta: să descopere, să cureţe, să vindece. Din păcate, aşa cum ne arătăm noi astăzi în comportamentul nostru, nu facem altceva decât să-i scârbim pe cei încearcă să se apropie de noi. În loc să le arătăm dragoste, noi le arătăm cât de tare putem să vorbim; în loc să le fim modele de curăţie, noi le trezim dezgustul prin cât de beţivi şi desfrânaţi putem fi; în loc ca cinstea să ne călăuzească viaţa, minciuna e la noi acasă ca şi la cei care nu au de-a face cu credinţa. Ba dimpotrivă, mulţi necredincioşi sunt mai curaţi şi mai cinstiţi decât cei care vin la biserică.
Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu a lăsat oamenilor cele 10 porunci, cunoscute fiecăruia. Hristos ni le-a rezumat în două:

• 1. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău.
• 2. Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Creştinismul se bazează pe aceste două porunci. Ele sunt piatra de temelie, în care se ascunde chiar Dumnezeu. Împlinindu-le, Îl vom afla. Creştinul nu trebuie decât să le respecte pentru a se putea mântui. Noi facem aşa? Iar dacă nu facem, atunci ne mai putem numi creştini? Există o lege pe care nu o va putea păcăli nimeni: atunci când una zici şi alta faci, încrederea celorlalţi în tine se pierde şi ce zici nu va mai fi crezut.

Cu Dumnezeu nu se poate trişa

Hristos ne cere să lucrăm fiecare la măsura lui. El nu a venit numai pentru cei puternici sau foarte deştepţi sau învăţaţi. El a venit pentru toţi. El este Dumnezeu şi este sufletul lumii, al universului. Şi tot El ne învaţă ce să facem pentru a ieşi din robia păcatului, a durerii, a necazurilor. Trebuie doar să-L întrebăm, să fim sinceri, să căutăm sincer. Dacă vom încerca să trişăm, ne jucăm cu sufletele noastre. Omul se plânge că toate în lume merg rău. Sfinţii Părinţii spun clar: toate relele care vin, vin din cauza păcatelor oamenilor. Pentru că dacă oamenii ar asculta de cuvintele lui Dumnezeu, ar fi fericiţi.
Aşadar, nu ne rămâne decât să luăm aminte la noi înşine: suntem creştini sau nu? Vrem să fim fericiţi? Atunci să ne încredinţăm viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi să începem prin dorinţa sinceră de a respecta cele două porunci!

Pr. Marius Corlean

Cum trăiesc creştinii în lume

Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin grai, nici prin haine; fiindcă nu locuiesc în oraşe proprii, nu se folosesc de un dialect paralel şi nici nu duc o viaţă paralelă. Învăţătura lor n-a fost găsită printr-o invenţie sau cugetare a unor oameni curioşi, nici nu promovează vreo doctrină omenească, ca alţii.
Locuind în cetăţi greceşti ca şi barbare, cum s-a hărăzit fiecăruia, şi urmând obiceiurilor locului în ce priveşte hainele, regimul hranei şi restul vieţii, arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută.
Locuiesc în ţări proprii, dar ca nişte emigranţi, iau parte la toate treburile publice ca nişte cetăţeni şi suportă toate îndatoririle ca nişte străini. Orice pământ străin le este patrie, şi orice patrie le este străină.
Se căsătoresc toţi, nasc prunci, dar nu-şi aruncă odraslele. Stau la o masă comună, dar nu şi la un pat comun. Sunt în trup, dar nu vieţuiesc după trup. Petrec pe pământ, dar au cetăţenia în cer. Se supun legilor hotărâte şi prin vieţile lor biruie legile. (…)
Sunt necinstiţi şi se slăvesc în necinstiri. Sunt umiliţi şi sunt îndreptaţi. Sunt defăimaţi şi binecuvintează; sunt ocărâţi şi cinstesc pe cei ce-i ocărăsc. (…)
Simplu spus, ceea ce este sufletul în trup aceasta sunt creştinii în lume. Sufletul e răspândit ca o sămânţă în toate mădularele trupului, iar creştinii sunt răspândiţi în cetăţile lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup; iar creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut e deţinut într-un trup văzut, iar creştinii sunt cunoscuţi că sunt în lume, dar cinstirea pe care o aduc lui Dumnezeu rămâne nevăzută.
Trupul urăşte sufletul şi se războieşte cu el, deşi nu e cu nimic nedreptăţit de el, pentru că e împiedicat să se bucure de plăceri, şi pe creştini lumea îi urăşte, deşi nu e cu nimic nedreptăţită de ei, pentru că se împotrivesc plăcerilor.
Sufletul iubeşte trupul care-l urăşte şi mădularele lui; iar creştinii iubesc şi ei pe cei ce îi urăsc pe ei. Sufletul e închis în trup, dar el ţine la un loc trupul; şi creştinii sunt deţinuţi în arestul lumii, dar ei ţin la un loc lumea.
Sufletul nemuritor locuieşte într-un cort muritor; iar creştinii locuiesc şi ei în corturi stricăcioase aşteptând nestricăciunea în ceruri. (…)
Într-o atât de mare poziţie i-a pus Dumnezeu, pe care nu le este îngăduit a o părăsi.

Epistola către Diognet

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 36 - ianuarie 2010