„Aşa e obiceiul”

Nu sunt sigur că veşnicia s-a născut la sat, dar de un lucru sunt sigur – sintagmele ,,aşa e obiceiul” şi ,,aşa trebuie făcut!”, spuse cu gravitatea care să te facă să renunţi la gândul de a mai pune alte întrebări, au făcut parte dintotdeauna din apanajul culturii ,,de biserică” al credincioaselor de la sat care, în râvna lor, de multe ori nu mai caută explicaţie ci îndeplinesc cu rigurozitate datorii creştine şi ritualuri religioase ale căror manifestări le umplu de o aură de mister.
Dornic de a mă integra în comunitatea mea rurală cât mai repede şi mai bine, hotărăsc să învăţ obiceiurile locale prin practicarea lor directă, aşa că botez un copilaş şi iau ca normă de relaţionare populară o mămăiţă care cu precizia unui ceasornic îmi atrăgea atenţia: „de moşi daţi pomană finului…, de Crăciun naşii invită finii acasă…, de…, de…” şi culminăm cu sărbătoarea Sfântului Ilie, când ceasul meu sună din nou şi spune: „de Sfântu’ Ilie naşii dau de pomană haine finilor”. Răzvrătit, întreb: „Da’ de ce trebuie să dau neapărat finilor şi nu altora, poate mai săraci?“ Răspunsul cade tranşant ca o lovitură de secure: ,, pentru că aşa trebuie, aşa este obiceiul şi aşa veţi face!” Şi aşa am făcut, dar m-am întrebat permanent de ce tocmai de Sfântul Ilie se dau haine şi de ce tocmai finilor?
Anul acesta, în ajunul sărbătorii recitesc viaţa sfântului, şi o ascult din nou în paremiile de la strană. Glasul profetului care îi spune lui Elisei „cere ce să-ţi fac, înainte de a fi luat de la tine” răsună puternic ca tunetul. Răspuns scurt şi simplu - Duhul care este în tine să fie îndoit în mine. Ilie condiţionează îndeplinirea dorinţei: dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, aşa va fi. Ce bucurie aproape copilărească răsună în glasul lui Elisei când vede carul şi caii de foc ai lui Israel! Ştia că va primi ce a cerut. Urmărind cu gândul cojocul lui Ilie care cădea din cer, unealtă a înmulţirii credinţei şi a primei minuni săvârşită de Elisei, răspunsul îmi vine în inimă: da, aşa trebuie să fie. Semn al credinţei naşului înmulţită de două ori în fin, al moştenirii duhovniceşti lăsată fiului său duhovnicesc, mărturisirea lucrării de învăţător către ucenicul lui se face prin haina dată acum, de Sf. Ilie, de pomană finului. Hristos îi înmânează haina luminoasă creştinului prin mărturisirea naşului, chiar prin mâna lui în acest obicei vechi, iar Sfântul Ilie le reaminteşte în fiecare an amândurora: tu învaţă-l iar tu învaţă!
Ceea ce trebuie să le reamintim zeloaselor noastre credincioase este însă faptul că nici un obicei local nu trebuie să se transforme într-un reţetar de nezdruncinat, din care ele să dea leacuri sufleteşti personale, sau, şi mai periculos, într-un contraargument al învăţăturilor preotului – „Lasă, dragă, că părintele nu este de aici, nu ştie obiceiul locului. Tu fă cum îţi spun eu!“ Ascultarea de preot trebui să fie mai presus de „aşa e obiceiul”, pentru că el ne aduce Legea Testamentară şi Tradiţia Bisericii ca sprijin pe cărarea cea strâmtă a mântuirii.

Pr. Nicolae Bărăgan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 32 - septembrie 2009