Viaţa spirituală a românilor departe de casă. O experienţă în Italia

După 1989, mulţi români au luat drumul străinătăţii în căutarea unui trai mai bun din punct de vedere financiar. Făgăraşul şi satele din jur reprezintă poate una din cele mai depopulate zone, datorită emigrării în străinătate. Dintre făgărăşeni, nu cred că greşim dacă spunem că majoritatea au luat drumul Italiei. Şi, într-adevăr, în Italia, comunitatea emigranţilor români deţine unul din locurile de frunte ca mărime.

Ca reacţie la numărul mare de români veniţi aici, au apărut şi s-au înmulţit parohiile ortodoxe româneşti, în scopul slujirii bisericeşti care a devenit o cerinţă tot mai mare pe aceste meleaguri străine. Biserica, pentru românii din Italia, a devenit un factor deosebit de important pentru viaţa spirituală a acestora, dar şi pentru cea socială.

Credinciosul român din Italia are aici posibilitatea de a participa la slujbele bisericeşti în limba română şi în rit ortodox, de a primi binecuvîntare şi sfat de la preoţi ortodocşi şi de a beneficia de toate Tainele bisericii în propria tradiţie. Acesta este un aspect de maximă importanţă în vederea afirmării şi a susţinerii vieţii spirituale şi a identităţii ortodoxe române a fraţilor noştri aflaţi departe de casă.

Pe de altă parte, spuneam că Biserica aici joacă şi un important rol social. Pentru că românii se află printre străini, parohiile reprezintă unul din „locurile” unde românii au posibilitatea de a întâlni alţi români. Aşa se leagă noi prietenii, noi cunoştinţe, aşa se poate găsi un loc de muncă (iar problema locurilor de muncă în Italia e una esenţială).

Cele două aspecte amintite, cel duhovnicesc şi cel social, se împletesc.
Putem afirma că viaţa duhovnicească a românilor în Italia are anumite particularităţi? Da, în măsura în care şi condiţiile de viaţă sunt deosebite de cele din ţară. De pildă, aici românul se află între stăini, şi în consecinţă e mult mai expus singurătăţii. Prin urmare, creşte nevoia de comunicare. De aceea, relaţiile de prietenie care se leagă aici au o mai mare intensitate: e mai arzătoare nevoia de celălalt şi deci se investeşte mai mult (din punct de vedere afectiv) într-o relaţie.

Aceeaşi problemă a singurătăţii, dar şi diverse alte experienţe între străini îi apropie sau readuce pe mulţi în biserică. Am ascultat, nu fără emoţie, mărturisirea unei tinere românce: „Aici, în Italia, m-am spovedit pentru prima oară în viaţa mea...”. Am cunoscut alte persoane – dintre care nu puţini erau tineri – care aici, după un trai tumultuos, şi-au regăsit liniştea şi echilibrul spiritual, unii întemeindu-şi chiar familii şi rămânând în sânul diverselor comunităţi parohiale. Alţii, fără probleme duhovniceşti majore, au găsit în biserică sprijinul necesar pentru a continua o viaţă evlavioasă în noile condiţii de trai şi pentru a face faţă unor provocări inerente, ba chiar au progresat duhovniceşte. Diversele provocări (sau ispite) i-au determinat la luptă, iar lupta i-a făcut mai treji şi mai activi în viaţa duhovnicească.

Această participare mai activă se poate vedea în diferite moduri, dintre care mai ales cele legate de practica bisericească: numeroasele solicitări ale Tainei Spovedaniei, numărul mare de copii şi credincioşi care se împărtăşesc la Sfânta Liturghie. Aici (ca peste tot, de altfel), ca să rezişti trebuie să te lipeşti „cu încăpăţânare” de Dumnezeu.
Sigur, nu lipsesc exemplele negative, dar fericiţi sunt cei pentru care drumul pribegiei s-a transformat în binecuvântarea găsirii, a regăsirii sau a întăririi credinţei lor în Dumnezeu!

Amalia Răibuleţ, Roma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 7 - august 2007